Monthly Archives: noiembrie 2012

Mărturie Arina D.

Turnu-Măgurele, un oraş de 25 de mii de locuitori, un oraş în care rar se întâmplă să nu ştii biografia oricărei persoane de pe stradă: o comună mai dezvoltată cu statut de municipiu, în care devianţele de comportament sunt sancţionate rapid, dar direct proporţional cu notorietatea persoanei în cauză. Este locul în care m-am născut, în care am învăţat să trăiesc ghidându-mă după principii învăţate de acasă, dar şi de pe stradă. Dar pare că nu toate devianţele sunt considerate ca atare. Un exemplu este următoarea întâmplare.

Eram spre finalul clasei a XII-a şi mergeam cu paşi mici spre liceul pe care urma să-l părăsesc. Am trecut pe lângă grădiniţa de copii şi mi-au atras atenţia câţiva băieţi gălăgioşi care se jucau. Mi-am îndreptat privirea spre ei, în timp ce mă gândeam la copilăria mea din curtea aceleiaşi grădiniţe, la jocurile şi visurile mele. Am fost întreruptă din evadarea mea în trecut de o propoziţie care m-a lăsat perplexă: „ Ce bună eşti! Mamă, ce te-aş fute!”. Băiatul de aproximativ şase ani, care încerca să mă cucerească în felul acesta, era aclamat de ceilalţi câţiva băieţi de aceeaşi vărstă, care păreau invidioşi pe curajul colegului lor. Erau copii- cu voce şi privire inocentă, dar cu o conduită de mascul feroce. M-am oprit din mers câteva secunde. I-am privit mirată. Protagonistul poveştii s-a întors la joacă.

Nu este o istorisire despre muncitori pe şantier, care pare că şi-au luat o slujbă part-time, pentru hărţuirea trecătoarelor. Nu vorbim despre un adolescent, care poate vrea doar să-şi impresioneze colegii. Nu vorbim despre studenţi, care poate au fost dezamăgiţi în dragoste şi acum urăsc femeia. Pare că femeile s-au obişnuit cu acestea, sau cel puţin, nu le mai miră. Sunt considerate circumstanţe atenuante, care, în opinia mea, reprezintă doar mari semne de întrebare asupra educaţiei lor. Aici vorbim, însă, despre un copil, care nu a descoperit femeia, care nu a descoperit încă viaţa înafara jucăriilor. Sau poate că da…

Ne gândim de unde a învăţat băieţelul respectiv să înjosească femeia? Răspunsurile întârzie să apară din cauza multitudinii factorilor care concură la o bună educaţie. Şi până la urmă ce înseamnă „o bună educaţie”? Nu ştiu deocamdată, dar văd cum părinţii îşi supun copiii unor scene interzise, din punctul meu de vedere. La un asemnea scenariu am fost martoră într-o intersecţie din capitală. O fetiţă de vreo şapte, opt ani îşi făcuse un job din a spăla parbrizele maşinilor oprite la stop. A venit şi la a mea. I-am făcut semn să plece, gest la care apelează majoritatea şoferilor. Fata a trecut la o altă maşină, în care se aflau un bărbat, la volan, în dreapta o femeie şi în spate, un băiat de aproximativ aceeaşi vârstă cu fata.

În momentul în care fata a aruncat apă pe parbrizul maşinii, şoferul a ieşit pe geam şi a început să o înjure: de neam, etnie, mamă, tată…S-a mutat la lunetă, pe care tocmai se pregătea să o spele. Bărbatul claxona. În câteva secunde, pune piciorul pe acceleraţie şi o împinge în maşina din spate. Fata era prinsă efectiv între cele două maşini şi ţipa de durere. Femeia care conducea autoturismul din spate a făcut ochii mari şi părea înţepenită pe scaun. A reuşit, totuşi, să se adune şi a dat puţin cu spatele, pentru ca fata să iasă din prinsoare. Toată lumea a privit scena, dar nimeni nu a coborât din maşină, să vadă dacă fetiţa are nevoie de ajutor. S-a făcut verde şi am plecat cu toţii spre treburile noastre, mult mai importante decât un copil rănit fizic şi psihic. Personajul principal al povestirii, conducătorul care a hărţuit verbal şi fizic fata era prea ocupat să-şi dea seama că în acelaşi loc se află şi băiatul lui- tot un copil, care va deveni bărbat, avându-l, cel mai probabil ca model pe tatăl lui.

Ne mai întrebăm de unde învaţă băieţeii să hărţuiască femeia?

Reclame

Mărturie Alina M.

Mă întorceam acasă de la muncă. Eram pe Barbu Văcărescu, la câţiva metri de gura de metrou de la Ştefan cel Mare. O haită de „dorei” care aşteptau microbuzul să îi ducă acasă, pe ei şi PET-urile de bere adiacente, stătea pe trotuar.Trec pe lângă ei şi, înainte să apuc să am vreo reacţie, să îmi amintesc în care buzunar al genţii am spray-ul lacrimogen, mă trezesc în mijlocul lor şi cu nişte mâini pe sâni şi o palmă peste fund.

Sunt conştientă că lucrurile acestea se întâmplă foarte repede, dar, în retrospectivă, vezi mereu totul în slow motion. Îi auzi cum râd şi din „păpuşă” şi „pisi” nu te mai scot.Şi vezi, tot în alea 2-3 secunde, feţele stingherite ale celor din jur, care nu ţi-ar sări în ajutor nici să-i pici cu ceară.Am împins mâinile de pe mine, i-am dat la o parte şi am plecat înjurând, dar nu prea tare, ca să nu îi enervez.

Era o perioadă, în urmă cu câţiva ani, când aşa ceva era la ordinea zilei: o mână pe fund, nişte „ce te-aş…” şi „ce…mişto ai”. Era o altă vârstă, la care totuşi aveam reacţii, chiar dacă doar la nivel verbal.Acum, constat că îngheţ de fiecare dată. Nu zic nimic decât după ce mă îndepărtez, nu fac nimic, chiar şi atunci când ştiu că nu există niciun pericol. Ba plec parcă ruşinată de mizeria din comportamentul altora.

Am mers chiar şi la nişte cursuri de auto-apărare, care nu m-au scos din dezgheţ. Da, am învăţat să sucesc, să dau, să fug, să fac şi să dreg. Am învăţat puncte slabe şi diferite tehnici. Dar rămân la fel de inertă când trebuie să le aplic pe bune, iar asta este marea mea frustrare. Asta, şi lipsa de reacţie a oamenilor.

Am locuit o perioadă în SUA, unde mi s-a întâmplat O SINGURĂ DATĂ să mă claxoneze o maşină. Atât. În rest, nu numai că n-am avut nicio mână nedorită pe mine, dar nu am auzit niciodată, nici măcar o dată, vreo glumă deocheată, vreun apelativ sau orice asemenea experienţă.Nu zic că acolo femeile stau într-un puf şi înconjurate de o armură care le fereşte de orice pericol, dar, strict din acest punct de vedere, e mult mai bine să fii femeie pe strada lor, decât pe strada noastră.

Până trăim şi noi fragmentul acesta din visul american, îmi voi cumpăra în continuare poşete cu buzunare exterioare numai bune pentru flaconul mic şi negru. Poate o să capăt şi deprinderea de a-l folosi.

Mărturie Matilda M.

Tocmai mi s-a întâmplat asta, am ajuns acasă speriată şi am sunat o prietenă ca să mă liniştesc. Ea mi-a povestit despre blogul vostru. Am citit câteva mărturii şi m-am gândit să împărtăşesc şi eu cu voi ce mi s-a întâmplat. Ca să fiu sinceră, încă mă întreb dacă am fost paranoică şi I overreacted sau dacă am fost precaută şi am scăpat din ceva care putea să fie mai urât. Mi-ar plăcea să ştiu ce cred şi alţii,o să încerc să fiu cât de obiectivă pot.
Era vreo 12 jumătate noaptea, treceam prin față pe la magazinul Unirea.A trecut un tip pe lângă mine și am observat că s-a uitat la mine. Mergea în direcția opusă celei în care mergeam eu. Din întâmplare am întors capul la câțiva metri după aia și am observat cu coada ochiului cum tocmai își schimbase direcția și începuse să meargă după mine. Am mers înainte, nu i-am dat prea mare importanță, m-am gândit că poate se plimba așteptând pe cineva. Apoi când am traversat, pe la stația lui 783, m-am uitat din nou înapoi și l-am văzut din nou. Autobuzele de noapte tocmai plecau , el mergea în continuare pe trotuar, eu o luasem pe carosabil pe lângă autobuze, sperând să scap de el. Am observat că se uita după mine și că mă văzuse uitându-mă la el. Eu stau în apropierea acestei staţii ,ca să ajung la blocul meu trebuie să o iau printr-o zonă mai întunecată şi m-am gândit că nu aş vrea să rămân singură cu el acolo. Plus că uşa de la bloc nu mai are nici măcar încuietoare de vreo două luni, iar interfon a avut demult, înainte să mă mut eu acolo. Am mers deci spre staţie sperând să-l derutez ,de fapt sperând să-şi continue drumul,să mi dau seama că mă speriasem degeaba.A venit și el.Un nene de la RATB îmi spunea că mai vin alte autobuze la 3 dacă le-am pierdut pe astea.M-am uitat insistent la tip,care se postase la un metru lângă mine.Asta e ce fac de obicei în situații din astea, mă uit ca și cum aș întreba ”Ce vrei?”, încerc să nu mă las intimidată. M-am așezat pe bancă. Am observat că mi tot arunca priviri, era la vreo 3 metri de mine. La un moment dat l-am întrebat ce vrea. Mi-a răspuns „Cum adică? Ce, crezi că te urmăresc ? Nu mai fi aşa speriată”. Părea amabil şi un pic jucăuş. Pe moment m-am gândit că poate sunt paranoică, poate chiar acuzasem pe nedrept un om de bună credinţă. Şi-a cumpărat o cartelă RATB. Speram că se va urca în ultimele două autobuze care nu plecaseră încă şi că mă voi putea duce acasă liniştită. Voiam să-mi aprind o ţigară, mi-a oferit un foc. L-am acceptat , mă simţeam vinovată. După câteva minute mi-am dat seama că nu pleacă nicăieri. Mi-am dat seama că trebuie să plec repede. Cred că mă mai şi liniştisem un pic. Am mers destul de repede, încă îndoită, neştiind dacă fusese doar închipuirea mea. Cum dădeam colţul spre blocul meu, m-am uitat înapoi. Plecase din staţie, venea după mine, la câţiva metri distanţă. Am dat colţul şi am intrat rapid în scară, nu avea timp să vadă unde am intrat. Am urcat scările în fugă şi m-am baricadat în casă, cu inima bătându-mi ca naiba. De obicei sunt destul de liniştită în ce priveşte situaţiile de tipul ăsta, îmi place să cred că oamenii nu sunt răi, doar prost înţeleşi. Dar nu ştiu, de data asta m-am simţit realmente în pericol. Mă uit la ferestrele de la blocul de vizavi şi mă-ntreb dacă nu cumva mă priveşte de acolo. Mă tot uit prin cameră după obiecte cu care l-aş putea lovi dacă ar veni. Poate cu chitara.

Mărturie Simona N.

Puțin față de ce se întâmplă altor femei, mult față de ce nu ar trebui să li se întâmple acestora

Aflând de acest blog, mă întreb dacă am vreo mărturie de făcut. În primă instanță îmi răspund că nu. Am trăit, până când am mers la facultate, într-un mic orășel de provincie în care ne cunoșteam om cu om și în care rar se întâmpla, după știința mea, ceva rău. Apoi am mers la facultate. Prietenul meu era deja în București de vreo doi ani, m-a ajutat să mă acomodez, rar ieșeam seara neînsoțită de el, oricum eram tot timpul cu cineva, colege de facultate, de cămin sau alți prieteni. Nici în cluburi, nici pe stradă nu s-a luat nimeni de mine. Mergeam în Club A în fiecare miercuri (seara rock) și nu se întâmpla altceva în afară de dans și muzică.

Nu mă mir că mama îmi spunea mereu cât de liniștită e că nu plec singură la București. De fiecare dată bravam răspunzandu-i că mă descurc oricum singură și că am capul pe umeri. Ea nu se referea la mine, ci la pericolele din jur, e clar. Aveam colege care îmi povesteau cum erau “agățateˮ pe stradă, cum erau pipăite în autobuz, cum li se aruncau propuneri indecente din senin. M-am gândit mereu că mie nu mi se poate întâmpla pentru că nu port decolteu, că o tipă de patruzeci de kilograme cu benoacle de plastic nu poate reprezenta niciun interes pentru niciun atacator.

Dar iată că s-a întîmplat. Era prin 2000-2001. Ziua în amiaza mare, eram în stația de autobuz (Frigocom, Drumul Taberei), așteptam singură gândindu-mă la un examen, la căldura de-afară…Eram îmbrăcată în negru (blugi negri largi, tricou negru până-n gât), aveam în picioare niște mocasini roz și părul lung desfăcut pe umeri. Nu lipseau nici benoaclele. Nimic interesant în persoana mea privită din exterior, dacă e să mă întrebați pe mine. Aud ca prin vis niște pâsâituri, mă întorc, mă uit în stanga și-n dreapta, nimic. Aud niște cuvinte, mă întorc, un nene se masturba după un chioșc și ținea morțis să îl privesc. Mă fac că nu-l văd, dar se apropie și începe să mi se facă frică. Apar în stație doi tipi și mă pun între ei. Domnul cu pricina vine în spatele nostru, la vreo trei metri și începe să spună cât de bună sunt, ce mică și pesemne strâmtă sunt (logică de hipopotam) și ce mi-ar face și ce-ar ieși… Domnii de lângă mine nu zic nimic. Mă duc mai în stradă, după o mașină, el dă să vină după mine și în sfârșit apare autobuzul în care sar speriată. Îl sun pe prietenul meu care îmi spune că trebuia să fac scandal, să îl înjur, că ar fi plecat. Eu îi zic că nu cred pentru că nu pare unul care se masturbează și atît, că venise destul de aproape…Și dacă nu ar fi făcut-o? Mă puteam risca? Erau doi bărbați în jurul meu care nu au schițat niciun gest, puteam eu să fac mai mult? M-am dat jos la Rosetti și mi-am luat un spray lacrimogen de la magazinul de arme de vânătoare. A expirat nefolosit spre bucuria mea. A mai urmat o masturbare în parcul Titan. Pregăteam la franceză o tipă de vreo patruzeci de ani, cam ca mine, dar blondă, când auzim unul floșcăind ceva în tufișul din spatele nostru. Normal că ne-am cărat noi și ne-am dus într-o zonă cu zgomot în care nu ne puteam concentra. Era mai sigur, nu și normal. Anul trecut, în 601, eram cu niște colege de doctorat care veniseră pentru prima dată în România. Una dintre ele, care nu mai văzuse un masturbel, s-a uitat și “l-a ajutatˮ până la capăt. Le-am sugerat să ne mutăm mai în față, lîngă șofer. Satisfăcutul a coborât la prima stație. Alte experiențe cotidiene: întrebări de genul “te fuți?ˮ sau urlete de pe clădiri în construcție: “mamă ce buze, numa’ bune de-un suptˮ…Unii mă huiduiau acum vreo două luni, în stația de autobuz, pentru că aveam un pulover roșu de angora pe mine, pufos. Era prea roșu și îndrazneț pentru ei, pesemne, se uitau ca la circ, nu alta. Ce am făcut să atrag atenția de-a lungul timpului? Nimic. Am fost tot timpul exagerat de “decentăˮ și mi s-a spus de multe ori asta.

Și-atunci, de ce se miră unii că suntem “posaceˮ și nu zâmbim? M-am gândit și eu la asta acum câțiva ani, recunosc, cînd m-am întors din Asia. Acolo oamenii îți zâmbesc și le poți răspunde, fără teamă, cu un zâmbet curat. După două săptămâni de Thailanda, rămăsesem cu un zâmbet frumos pe care voiam să îl păstrez. Îmi propusesem asta, dar mi-a trecut repede. Un domn se uită la mine zâmbind (pe o stradă prin Crangași) și schițez și eu un început de zâmbet când mă întrebă: “Vii?ˮ. Tot ce povestesc s-a întâmplat ziua-n amiaza mare. Nici acum nu mă întorc singură seara acasă. Iau un taxi dacă este întuneric. E mai sigur. Nu mă mai întreb dacă e normal să trăiesc cu frica de hărțuitori. E atât de bine împămîntenită că nici n-o simt, nu e ca o povară, e ca un dat. Știu, trist!

%d blogeri au apreciat asta: