Monthly Archives: decembrie 2012

Mărturie Livia G.

O zi de lucru oarecare, ora 11 dimineața, stația de metrou Piața Iancului. Eram îmbrăcată în niște blugi oribili, puțin mai largi decât mărimea mea și într-un tricou deloc decoltat. Urcam cu scara rulantă spre ieșirea de la metrou. Un grup de 3-4 barbați, în salopete de muncitori, urcau chiar în spatele meu. Au început să mă pipaie și să-mi vorbească… urât. Desigur. Deși în fața mea mai erau oameni, nimeni nu a reacționat. Nimeni nu s-a gândit măcar să-mi facă loc, să pot fugi mai repede de lângă acei bărbați îngrozitori idioții respectivi. A trebuit să suport. Să aștept să ajung la suprafață. Aproape că am plâns când am ajuns la serviciu și am intrat în birou, pentru că simțeam că nimic din ce știu, nimic din ce sunt și din ce fac nu contează pentru barbații ăia, obișnuiți să creadă că pot lua de pe stradă orice doresc, inclusiv pe mine sau femei ca mine. Corpul meu, corpurile noastre nu le aparțin, dar ei nu știu asta.

Când îi explic iubitului meu de ce evit să mă îmbrac prea elegant, prea colorat, prea relaxat, se înfurie și suferă (inutil) că nu a fost langa mine, să mă poata apăra. N-ai cum să fii întotdeauna langă fiica, iubita, sora ta, ca să poți să o aperi. Dar sigur poți să faci ceva pentru fata pe care o vezi scuipată sau îmbrâncită cănd treci pe stradă, chiar dacă nu o cunoști. Îmi doresc ca iubitul, tatăl, prietenii mei, în loc să mă mângâie pe cap și să-mi spună ca le pare rău când le povestesc despre asta, să intervină de cate ori văd o fată sau o femeie agresată, fie și verbal. 

N-am să-l uit niciodată pe cosașul din Mediaș, ușor amețit, ușor transpirat, care m-a apărat cu coasa de o gașca de tineri și a venit apoi cu mine până la ușa trenului în care trebuia să urc, ca să mă știe în siguranță. Deși nu mă cunoștea. Pur și simplu, pentru că era Om. 

Între timp am mai crescut, am, probabil, privirea mai sigură și mai seacă. Arăt a „om mare”. Mi se întamplă să fiu agresată mai rar și mi-e mult mai ușor să trec peste astfel de episoade. Mă gândesc că oamenii care fac asta trăiesc într-o lume paralela cu a mea și că avem valori diferite. Ce e îngrozitor pentru mine, poate pentru ei e firesc și inofensiv. Poate că nici nu vor să-mi facă rău, ci doar se amuză. Într-un fel mai dur și mai violent, pentru că viața lor, mai grea și mai dură decât a mea atât i-a invățat. Poate nu știu cât suferă de fapt un om din „joaca” lor. Nu m-am resemnat. Doar încerc să înțeleg contextul, ca să-mi fie mai ușor să trec mai departe, să mă bucur de ce am în jur. Și în felul acesta să reușesc să merg mai liniștită pe stradă.

Reclame