Monthly Archives: octombrie 2013

Recomandam Stop Street Harassment

Stop Street Harassment este o organizație non-profit pornită de Holly Kearl, care este și autoarea a două cărți despre hărțuirea stradală: 50 Stories About Stopping Street Harassers și Stop Street Harassment: Making Public Places Safe and Welcoming for Women.

Membrele și membrii Stop Street Harrasment organizează diferite acțiuni pentru a combate hărțuirea stradală. De exemplu, desfășoară o campanie continuă împotriva companiilor care încurajează sau legitimează hărțuirea stradală asupra femeilor, postează articole despre experiențele femeilor și cum trăiesc hărțuirea stradală în comunitățile lor și strâng fonduri pentru realizarea unui sondaj național privind hărțuirea stradală. De asemenea, au organizat Săptămâna internațională împotriva hărțuirii stradale, au creat un program de mentorat pentru spații publice sigure și au diferite acțiuni publice împotriva hărțuirii stradale.

Pe site-ul organizației pot fi găsite diferite resurse (definiții, statistici, articole sau cărți etc.) pentru a înțelege mai bine cum funcționează hărțuirea stradală și cum poate fi combătută.  Există și informații despre ce poți face înainte și după ce ai fost hărțuită, dar și ghiduri despre metode de conștientizare asupra hărțuirii stradale.

Pentru mai multe informatii, va recomandam sa urmariti site-ul organizatiei si blogul Stop Steet Harassment!

Reclame

Mărturie Dana P.

Un exemplu de hărțuire stradală asupra căruia consider că merită tras un semnal de alarmă este cea din mijloacele de transport în comun, cu precădere tramvai și autobuz. Dupa ce în destule rânduri am fost victima șicanelor din tramvaie și autobuze, am decis că a venit momentul să mă apar și eu cum pot.

Hărțuirea în autobuz, de către necunoscuți, se desfășoară după părerea mea, prin remarci, șicane, jigniri, înjurături și mai ales prin aluzii sexuale sau chiar prin sintagme nespus de scârboase și ofensatoare la adresa femeilor și a fetelor (!), de cele mai multe ori însoțite de gesturi pe măsură. Am văzut femei de toate vârstele și înfățișările cum nu spun nimic, nici macar un cuvant, retrăgându-se rușinate într-un colț și așteptând deschiderea salvatoare a ușilor pentru a se putea îndepărta. Toate acestea din rușine. Ca și cum este o rușine pentru noi, femeile, să fim hărțuite și jignite cu aluzii sexuale.

Adevărul este că învinuirea victimelor hărțuirii stradale este un procedeu cu adevarat eficient de control. În ceea ce mă privește, încerc să am cât mai multă grija, iar în momentul în care consider că am ce face pentru a combate hărțuirea în spațiul public, ripostez după puteri.

În perioada liceului, vara, eram în autobuz și am observat că s-a urcat un om care la un moment dat mă hărțuise: aluzii sexuale jignitoare, gesturi obscene, înjurături. Era greu să nu-l țin minte. Imediat dupa ce s-a urcat liniștit și pașnic, s-a îndreptat către mine. Stiam „rutina”: vine încet lângă mine, spune pe un ton jos câteva jigniri astfel încât să mă întreb dacă oare am auzit bine. După urmează să spună tot ușor, în liniște (să nu care-cumva să se simtă ceilalți călători deranjați), iar apoi să pună mâna sa pe mine. Atunci când mă sesizez și mă întorc își cere încet scuze, astfel încât să pară că nu a vrut și a fost din greșeală, din cauza aglomerației, iar in timp ce eu aștept ca el să plece sau să se deschidă ușile la următoarea stație, să mai pună mâna pe mine. În principiu, acesta era scenariul, care chiar îi mersese din plin până atunci.

Însă de data aceasta a venit ușor în dreptul meu, a pus o fracțiune de secundă mâna pe fundul meu, dupa care am spus cu vocea ridicată astfel încât tot autobuzul să audă: „Domnule, insist să vă luați în secunda asta mâna de pe fundul meu și să coborâți imediat din autobuzul ăsta! Lăsați-mă în pace, că nu raspund de mine!”. Toata lumea a amuțit, s-a uitat la el, s-a distanțat de el, iar el a coborât așa cum am spus, imediat din autobuz, efectiv luând-o la fugă. Femeile din autobz nu spuneau nimic, însă absolut toate aveau un semi-surâs pe față.

Trebuie să spun că dupa ce s-au uitat bine la el ca să îl recunoasca data viitoare când îl văd, persoanele din autobuz nu s-au comportat ca și cum eu eram ciudata, ba chiar m-au făcut să mă simt în largul meu restul stațiilor. Nu eu am foat privită ca „nebuna aia”, ci agresorul. Mi-am continuat ziua, iar seara acasă i-am povestit și mamei cele întâmplate, urmând să aud „Bravo, ai făcut ce trebuia. Nu putem să nu facem nimic pentru ca ne e frică de ei sau să nu ieșim noi penibil din situație. Să mi-l descrii și mie, să știu și eu cum arată”.

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Mărturie Elena B.

O fostă colegă de facultate a întăziat cu 30 de minute la un examen. Era un examen foarte important, cel mai greu dintre toate şi eram anul 3, deci nu ne permiteam să rămânem cu restanţă. Eram supărată, chiar furioasă pe ea. Nu înţelegeam cum a putut face asta, de ce nu a răspuns la telefon când am sunat-o, de ce a întârziat la un examen aşa de dificil şi, mai ales, de ce a plecat de la examen la fel de grăbită precum a venit.

După câteva zile am vorbit cu ea. Era ruşinată şi scârbită. Mi-a povestit că în tramvai, în drum spre Piaţa Unirii, un bărbat în spatele ei a atins-o şi s-a masturbat, după care a ejaculat pe ea şi a murdărit-o pe blugi şi pe cămaşă. A încercat să îşi schimbe locul după ce a atins-o dar era foarte aglomerat în tramvai şi nici nu ştia ce se îmtâmplă, nu se aştepta oricum ca neruşinarea agresorului să atingă o astfel de limită. A trebuit să se întoarcă acasă să se schimbe şi de aceea a întârziat.

Ceea ce nu am înţeles eu este de ce s-a simţit ruşinată. Ea nu a făcut nimic, a foat doar victimă în această situaţie. Apoi m-am gândit la toate victimele violurilor, la toate femeile care nu depun plângere penală sau nu spun nici măcar familiei ce s-a întâmplat. Paradoxal, sentimentele de violenţă sau de ruşine nu îi încearcă deloc pe agresori!

Nu a ripostat în niciun fel prietena mea. Nici măcar nu l-a arătat cu degetul pe agresor în tramvai, să vadă toată lumea ce tip de om este. Doar a plâns şi a coborât din tramvai. Şi nu a putut să vorbească cu mine, cea mai bună prietenă a ei, decât după câteva zile.

Recomandăm Hollaback!

Hollaback! este o organizație non-profit care luptă pentru combaterea hărțuirii stradale și care este susținută de activiste și activiști în 22 de țări și 64 de orașe. Hollaback! desfășoară acțiuni publice de conștientizare a efectelor hărțuirii femeilor pe stradă și colectează date pentru a le prezenta decidenților politici cu scopul de a-i determina pe aceștia să ia atitudine față de hărțuirea stradală a femeilor.

Misiunea lor vizează inițierea unor discuții publice despre hărțuirea stradală,  și dezvoltarea unor strategii pentru a asigura accesul egal al femeilor în spațiile publice. Pe site-ul organizației puteti gasi diverse resurse privind hartuirea stradala (cărți, articole, interviuri, materiale multimedia, aspecte legislative, mituri, recomandări legislative etc) și rezultatele unor cercetări care au avut loc în diferite țări sau orașe.

Speram ca mișcarea împotriva hărțuirii stradale să se dezvolte și în România și susținem inițiativele locale privind combaterea tutoror formelor de violență asupra femeilor.

 

Mărturie Simona – Maria C.

Luna iunie, anul acesta… o zi obișnuită de muncă pentru mine, de școală pentru fețita în vârsta de 11 ani, de care  am avut grijă și o duceam și la școală, în cartierul Titan. Am ajuns mai devreme la școală așa că am hotărât amândouă să mergem în parc, în Titan. Exact când am intrat în parc, în fața noastră mergeau doi băieți, arătau în jur de 16-18 ani. Când ne-au văzut, au început cu clasicele ,,pis”-ăieli, cu fluierături și tot arsenalul lor verbal. Pe fetiță o amuza puțin, dar eu care am trecut de atâtea ori prin asta, dar și prin altele mai rele de atât, m-am enervat, însă nu le-am răspuns.

S-au ținut o bună bucată din timp după noi, la un moment dat deja trecuseră ei în spatele nostru. Eu eram decisă că nimeni și nimic nu-mi va strica plimbarea și bucuria de a fi, măcar pentru 10 minute, în natură. Însă au apărut cei doi, care simțeau nevoia acută să se bage în seamă cu noi. După ce am văzut că cei doi tot se țin după noi, mie și fetiței ne-a venit aceeași idee: să ne prefacem că eu sunt mama ei, deși era evident că e exclus asta, însă nu ne-a păsat. Voiam să-i iau peste picior, să nu le dau satisfacția că m-au atins cumva glumele lor.

Așa că, știind că cei doi sunt atenți la ce vorbim noi, fetița s-a oprit și mi-a zis ,,Mamiii, mergem să vedem rațele?”, iar eu am continuat jocul. Cei doi au rămas cu gurilescate pentru o fracțiune de secundă, iar după au comentat ,,ce glumă bună, nu suntem proșticredem asta.” Ce a contat a fosteu și ea ne-am amuzat pe seama lor, cât mai vizibil, pentru ca eivadă, am făcut-o să înțeleagă că niciuniat nu trebuie să se ia de ea pe stradă, iar cei doi indivizi în cauză s-au simțit cumva prost și s-au oprit.

Probabil unii o fac pentru a se băga în seamă, în timp ce alții au gânduri mai urâte, cum ar fi bărbatul care, într-o zi, acum vreo șase ani, m-a urmărit vreo trei străzi.

Am avut noroc că mi-am dat seama că se ținea de ceva timp după mine, însă nu existau magazine în zonă și nu aveam unde să intru, ca să scap de el. Aveam vreo 16 ani și mă temeam rău, eram mai timidă și din cauza altor întâmplări de genul acesta, iar atunci mă speriam ușor pentru că nu erau trecători sau măcar un magazin, ceva. Până la urmă am ajuns la biserica din zonă și am intrat. Deși mergeam din ce în ce mai repede, nu m-am oprit. Știam că el își dăduse seama că l-am văzut, așa că a început și el să meargă mai rapid. La o secundă de când intrasem în biserică, intrase și el. Teroarea pe care o simțeam s-a mărit când am văzut că nu era decât o femeie în vârstă în biserică și era pe punctul de a pleca. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, tremuram și îmi era frică, dar am încercat să mă comport normal, nu voiam să vadă că mă tem de el. Am stat cam 15 minute în biserică, în timpul ăsta intrase încă un bărbat, iar el, cel care mă urmărise atâta drum, era încă acolo, în biserică, lângă ușa de la ieșire și aștepta să ies eu. Am stat tot timpul cât mai în față în biserică, mă prefăceam că mă rog sau chiar mă rugam. După scurt timp, când m-am uitat în spate, nu mai era nimeni. Dar tot nu am ieșit, îmi era prea frică.  A fost o zi groaznică pentru mine, iar întâmplarea asta m-a urmărit ceva timp.

Din cauza acestei întâmplări, dar și a altora asemănatoare, am la mine mereu spray paralizant, dar și o atitudine de dură și ,,fearless” pe care o afișez mereu când apar situații de genul, deși în interior ma simt vulnerabilă și tremur de frică.

Recomandam Proiect Marturii

Discuțiile despre experiențele femeilor privind violența trăită în spațiul public sau privat sunt descurajate sau, de cele mai multe ori, reduse la tăcere.

Proiect Marturii este inițiat de un grup informal și divers de femei, care doresc să aducă în spațiul public informații despre diferitele forme de violență trăite de femei. Pe site-ul proiectului pot fi citite mărturii despre violență și  povestiri despre hărțuire pe strada sau pot fi trimise propriile mărturii ale celor care doresc să vorbescă despre experiențele lor. De asemenea, pot fi accesate informații referitoare la mituri despre violența domestică și sexuală, statistici și informații, ce poți face într-o situație de violență domestică, ce poti face dacă ai fost victima unei agresiuni sexuale.

Proiectul Mărturii este necesar cu atât mai mult cu cât violența împotriva femeilor continuă să rămână un subiect tabu, iar victimele sunt blamate în spațiul public și descurajate să ia atitudine față de agresori.

Mărturie Ruxandra S.

Cred că fiecare dintre noi, femei adică, avem cel puţin o experienţă în ceea ce priveşte acostarea pe stradă mai mult sau mai puţin violentă din partea bărbaţilor. De la acte foarte grave care şochează prin violenţă şi cruzime, până la cele mai comune claxoane, fluierături sau „hei, păpuşă/ frumoaso” sau ce le mai debitează, de care m-am săturat în cel mai puternic mod posibil. Hărţuirea stradală este prezentă, face parte din viaţa noastră de stradă cu stradă. Nu aş putea spune cu exactitate care este motivul pentru care se întâmplă, dar cu siguranţă îmi dă şi ne dă un sentiment de insecuritate şi neputinţă care mă face să trec pe partea cealaltă de stradă de fiecare dată când văd că se apropie un grup de bărbaţi/ băieţi care mi se par predispuşi la aşa ceva. Cumva nu mi se pare corect faţă de grupul respectiv. Îi prejudiciez şi pot chiar să se simtă ofensaţi. Însă „better safe than sorry” îşi găseşte un glas puternic în mine în astfel de situaţii.

Cea mai recentă experienţă în acest sens cu un grad mai ridicat de gravitate (am folosit cea mai recentă conştientă că nu va fi ultima), s-a întâmplat în sâmbăta dinaintea sărbătorilor pascale, în timp ce aşteptam legătura pentru trenul spre casă, în Focşani. Pentru că aveam de aşteptat o oră şi jumătate şi fusesem avertizată de un tip în tren să nu stau în gară că e dubios, m-am aşezat pe o bancă în afara gării lângă care stătea un grup de fete şi băieţi care păreau să nu aibă nicio treabă cu mine, dar mă gândeam eu că în caz de ceva, ar putea interveni. Însă, nu au făcut-o, poate şi pentru că e amuzant să vezi cum o tipă se chinuie să scape de un bărbat beat, care, în ciuda insistenţelor mele că nu am nevoie şi că aştept pe cineva, continua să îmi ofere bani ca să merg la el acasă. S-a potolit doar după ce, vrând să se aşeze lângă mine pe bancă şi cu mâna pe piciorul meu l-am împins, puţin cam violent ce-i drept, ameninţându-l, că sun la poliţie. Nu cred că trebuie să mai descriu modul în care a început să ţipe şi să ameninţe că mă bate şi că sunt crizată, că doar nu îmi făcea nimic.

Şi pentru că nu era de ajuns, după ce m-am mutat pe o altă bancă în parcul din faţa gării, pentru că mă gândeam că, fiind spaţiu deschis, pot să văd dacă se apropie cineva şi să evit ulterioare alte altercaţii de acest fel, a trecut pe lângă mine un alt bărbat care mi-a oferit şi el la rândul lui un loc de dormit în noaptea respectivă. De data asta nici nu m-am uitat în direcţia lui şi a plecat mai departe spunând întruna cât de îngâmfată, curvă, nesimţită sunt. S-a întors în 5 minute într-un taxi pentru o ultimă şansă acordată mie.

Rămăsesem perplexă. Îl văzusem pe acest al doilea individ că se uita de departe la mine în timp ce urla primul, dar credeam că pentru a interveni în caz că degenerează situaţia.

Bănuiesc că astfel de situaţii sunt frecvente însă în momentul acela am izbucnit în cel mai cu sughiţuri plâns. Mă simţeam atât de nesigură şi în pericol încât stăteam cu 112 tastat pe telefon, cu celălalt telefon vorbeam cu mama sau cu prieteni ca să ştie cineva în caz că se întâmplă ceva şi mi se învârtea capul ca un titirez pentru a vedea dacă se mai apropie cineva. Nu s-a mai apropiat. Doar un nene s-a aşezat pe banca de lângă mine şi cred că eram paranoică şi el avea doar treabă pe acolo, dar cred că aş fi urlat la el dacă mă întreba cât e ceasul.

Nu pot să spun că m-a marcat întâmplarea. Poate dintr-un soi de cinism pe care îl învăţăm atunci când băieţelul de nici şapte ani de la colţul străzii îţi pune mâna pe fund şi îţi zice că eşti bună, când treci pe lângă un oarecare şi te pipăie/ trage de fustă/ prinde de mână şi nu mai vorbesc despre lucrurile teribile care se întâmplă în mijloacele de transport în comun, cu precădere în Bucureşti. Nu m-a mirat nici reacţia acelui grup. Pentru băieţi era amuzant, probabil şi ei fac lucruri dintr-astea. Fetele se amuzau şi ele dar mai sec aşa, cu acelaşi cinism, ştiind că lucrurile astea se întâmplă.

M-a mirat foarte tare întrebarea din partea celor cărora le-am povestit ulterior despre cu ce eram îmbrăcată. Cumva ar fi justificat acest comportament dacă eram îmbrăcată într-un anumit fel. Ceea ce e total aberant! Însă e una dintre marile justificări ale bărbaţilor. Norocul meu că nu eram în niciun fel de ţinută indecentă. Şi m-a mai mirat atitudinea mea când discutam despre asta. Îmi puneam problema că fumam şi poate erau ei mai tradiţionalişti şi le-am atras atenţia, că aveam bagaje şi poate păream că n-am unde să stau, că era în ajunul Paştelui şi erau singuri şi trişti. Căutam justificări pentru ceva anormal şi pentru care eu nu aveam nicio vină, cu o atitudine de parcă eu eram vinovată în toată povestea asta.

%d blogeri au apreciat asta: