Mărturie Mihaela-Claudia I.

“ Dragă jurnalule,

Ȋmi e frică să mai ies din casă. Cȃnd m-am ȋntors de la Ana, un nene m-a ȋmpins ȋn perete şi m-a atins pe sȃni. Jos ȋn gang, nimeni nu mă vedea. Am ȋnceput să plȃng şi el rȃdea. Vreau să-i spun lui mami, dar ce o să zică oare? Mamaie mi-a spus ca a vrut să mă gȃdile, dar ştiu că nu e aşa. Ştiu!

Ȋmi e frică!”

Numele meu este Mihaela-Claudia, iar cuvintele de mai sus ȋmi aparţin. Este un pasaj din jurnalul meu, datat la 16 iulie 2003. Ȋncă mai traiesc teama de atunci, dar de vreme ce am ȋnceput să mă maturizez, am reuşit să-mi controlez temerile. Ceea ce este mai ȋngrijorător este faptul că ȋncă mai păţesc lucruri de genul.

Ȋn timpul verii este inevitabil să nu fiu atinsă pe sȃni sau pe posterior. Probabil faptul că sunt un pic mai plinuţă atrage tot acest “circ stradal”. Problema este ȋnsă că trăim ȋn secolul XXI şi ȋntr-o ţară civilizată nu ar trebui să se ȋntample astfel de lucruri.

Cea mai recentă ȋntamplare pe care am trăit-o a avut loc ȋn vara aceasta. Era o zi de sȃmbătă, mă pregăteam să plec spre casă. Trebuie să subliniez faptul că făceam naveta din Ploieşti ȋn Bucureşti. La Gara de Nord, un domn “binevoitor” s-a gȃndit să mă ajute să urc ȋn tren, ȋmpingȃndu-mă de posterior. Destul de enervată, m-am ȋntors şi l-am rugat politicos să-şi ţină mȃinile acasă. Replica lui ȋnsă a fost pe măsura evenimentelor: “Nu mai face pe inabordabila! Ştiu eu că vă place! Umblaţi toata ziua cu bucaţile astea de material pe voi!”. Mi-am dat seama că nu am cu cine discuta, aşa că l-am ignorat şi am urcat la etaj. Tot drumul m-au urmărit cuvintele şi gestul lui şi căutȃndu-mi un răspuns pentru acţiunea lui am ajuns la concluzia că probabil vȃrsta e de vina.

O concluzie pripită ȋnsă, pentru că la două săptămȃni după acest eveniment am dat o fugă la mare cu nişte amici. Ȋn timp ce am făcut o scurtă plimbare ȋn Satul de Vacanţă, am primit o palmă zdravănă peste posterior şi am auzit nişte exclamaţii extraordinare de genul “Ce bună eşti!”. Mi-am ȋntors privirea şi am fost “plăcut” surprinsă să văd că noi mei “agresori” erau de vȃrsta mea sau chiar mai mici. Deci vȃrsta nu e problema!

Am fost dezamagită să vad cum barbaţi de toate vȃrstele au o “imagine” atȃt de degradată despre femei, ȋntr-o vreme atȃt de evoluată. Vă mărturisesc că şi acum trăiesc cu teama că atunci cȃnd ies pe stradă voi primi din nou palme şi atingeri pe gratis, ȋn zone nu tocmai expuse.

Reclame

Mărturie Miruna P.

Mergeam acum câteva zile pe stradă, lânga Parcul Cișmigiu. Pe trotuarul alăturat, o gașcă de băieți râdeau zgomtos. La un moment dat, pe lângă ei trece o fată de maxim 12 ani. Unul dintre baieți se duce înspre ea și, ca șind ar fi fost cel mai natural lucru din lume, o apucă deni într-un mod violent. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu am apucat nici măcar să traversez că gașca de băieți plecase în parc amuzată, iar fata a fugit.

Ceea ce m-a marcat mai tare decat propria-mi neputință, a fost atitudinea tipului: era “îndreptățit” să facă așa ceva…părea a fi cel mai firesc lucru pentru el. Corpul acelei fetițe reprezenta un bun public, aparținea străzii și dorințelor bărbaților.

Atitudinea lui nu e una singulară și cu siguranță nu e o excepție. Nu este doar o percepție a unui tip de pe stradă. Este o atitudine cultivată la nivelul întregii societăți: Îndreptățirea bărbaților de a se bucura de ceea ce le aparține-corpurile femeilor.  Această atitudine se transformă în hărțuire stradală, în teama și umilința femeilor.

Și atât de rar vorbim despre asta… Rar ne povestim între noi experiențele neplacute, cât de ne-a fost de scârbă, de teamă, de silă. Din când în când, câte un tip spune cum l-ar fi calcat în picioare pe nemernicul ăla care i-a pus mâna pe fund iubitei, soției sau fiicei lui. Dar niciodata nu vorbim despre relațiile de putere dintre barbați și femei pe stradă.

Să vă spun ce simt eund pășesc în spațiul public, în ore și locurinepermise” (noaptea, în parc, în lif): că nu-mi mai aparțin, că nu am controlul asupra propriului corp și puterea de a decide…singura putere pe care o am estesperajung încă o dată acasă, întreagă și neagresată.

Mărturie Andreea E.

Hărțuirea stradală este un fenomen care marcheaza femeile.  Doar dacă ești femeie și ai trecut prin astfel de momente poți înțelege gravitatea acestui fapt și nesiguranța care planează în jurul tău. Până să ajung în București nu am simțit așa ceva. Sau poate că da, dar nu s-a ajuns până în punctul în care să îmi fie frică să merg pe stradă sau să ies din casă. Toate aceste trăiri au început odată cu mutarea mea în București, care trebuia să fie un eveniment important pentru mine pentru că reușisem să intru la facultatea la care îmi doream și puteam în sfârșit să mă realizez profesional.

Toate aceste planuri au fost lăsate în urmă din momentul în care majoritatea bărbaților cu care mă întâlneam fără să vreau pe stradă au început să mă agreseze verbal, să-mi aducă injurii doar pentru că eram îmbrăcată într-o rochie sau doar pentru că aveam ghinionul să trec pe lângă ei. Am fost făcută în mai toate felurile, iar astfel încrederea în mine a dispărut… De multe ori alegeam să rămân în casă, să nu mă duc la cursuri pentru că în drumul spre facultate mă așteptau tot feluri de cuvinte urâte pe care mi le adresau bărbații pe stradă. În locul meu putea să fie mama, fiica, iubita sau sora lor. Oare la fel ar fi făcut?

Îmi aduc aminte de unul dintre momentele de groază prin care am trecut. Mă duceam la facultate, iar în drumul spre metrou am trecut  liniștită pe lângă un bărbat în vârstă. La prima vedere nu părea nimic suspect, însă, după cum știm, aparențele înșeală. Bărbatul, care nu avea o minte prea coaptă așa cum era de așteptat, s-a întors din drumul său și a început să mă urmărească îndeaproape adresându-mi fel și fel de întrebări cu tentă sexuală și jigniri. La vârsta sa putea să imi fie bunic… Din păcate acest eveniment s-a mai repetat și  am văzut și alte femei agresate de acest bărbat.

În ce lume trăim? Sau mai bine zis, ce educație primim? Voi, bărbaților, vă simțiți puternici atunci când vă legați de o femeie? Bărbații nu ar trebui să atenteze la siguranța femeilor! Trebuie să facem ceva ca nicio femeie să nu mai treacă prin aceste momente și să nu mai auzim tot felul de cuvinte urâte la adresa  noastră pentru că nu e drept!

Recomandam Stop Street Harassment

Stop Street Harassment este o organizație non-profit pornită de Holly Kearl, care este și autoarea a două cărți despre hărțuirea stradală: 50 Stories About Stopping Street Harassers și Stop Street Harassment: Making Public Places Safe and Welcoming for Women.

Membrele și membrii Stop Street Harrasment organizează diferite acțiuni pentru a combate hărțuirea stradală. De exemplu, desfășoară o campanie continuă împotriva companiilor care încurajează sau legitimează hărțuirea stradală asupra femeilor, postează articole despre experiențele femeilor și cum trăiesc hărțuirea stradală în comunitățile lor și strâng fonduri pentru realizarea unui sondaj național privind hărțuirea stradală. De asemenea, au organizat Săptămâna internațională împotriva hărțuirii stradale, au creat un program de mentorat pentru spații publice sigure și au diferite acțiuni publice împotriva hărțuirii stradale.

Pe site-ul organizației pot fi găsite diferite resurse (definiții, statistici, articole sau cărți etc.) pentru a înțelege mai bine cum funcționează hărțuirea stradală și cum poate fi combătută.  Există și informații despre ce poți face înainte și după ce ai fost hărțuită, dar și ghiduri despre metode de conștientizare asupra hărțuirii stradale.

Pentru mai multe informatii, va recomandam sa urmariti site-ul organizatiei si blogul Stop Steet Harassment!

Mărturie Dana P.

Un exemplu de hărțuire stradală asupra căruia consider că merită tras un semnal de alarmă este cea din mijloacele de transport în comun, cu precădere tramvai și autobuz. Dupa ce în destule rânduri am fost victima șicanelor din tramvaie și autobuze, am decis că a venit momentul să mă apar și eu cum pot.

Hărțuirea în autobuz, de către necunoscuți, se desfășoară după părerea mea, prin remarci, șicane, jigniri, înjurături și mai ales prin aluzii sexuale sau chiar prin sintagme nespus de scârboase și ofensatoare la adresa femeilor și a fetelor (!), de cele mai multe ori însoțite de gesturi pe măsură. Am văzut femei de toate vârstele și înfățișările cum nu spun nimic, nici macar un cuvant, retrăgându-se rușinate într-un colț și așteptând deschiderea salvatoare a ușilor pentru a se putea îndepărta. Toate acestea din rușine. Ca și cum este o rușine pentru noi, femeile, să fim hărțuite și jignite cu aluzii sexuale.

Adevărul este că învinuirea victimelor hărțuirii stradale este un procedeu cu adevarat eficient de control. În ceea ce mă privește, încerc să am cât mai multă grija, iar în momentul în care consider că am ce face pentru a combate hărțuirea în spațiul public, ripostez după puteri.

În perioada liceului, vara, eram în autobuz și am observat că s-a urcat un om care la un moment dat mă hărțuise: aluzii sexuale jignitoare, gesturi obscene, înjurături. Era greu să nu-l țin minte. Imediat dupa ce s-a urcat liniștit și pașnic, s-a îndreptat către mine. Stiam „rutina”: vine încet lângă mine, spune pe un ton jos câteva jigniri astfel încât să mă întreb dacă oare am auzit bine. După urmează să spună tot ușor, în liniște (să nu care-cumva să se simtă ceilalți călători deranjați), iar apoi să pună mâna sa pe mine. Atunci când mă sesizez și mă întorc își cere încet scuze, astfel încât să pară că nu a vrut și a fost din greșeală, din cauza aglomerației, iar in timp ce eu aștept ca el să plece sau să se deschidă ușile la următoarea stație, să mai pună mâna pe mine. În principiu, acesta era scenariul, care chiar îi mersese din plin până atunci.

Însă de data aceasta a venit ușor în dreptul meu, a pus o fracțiune de secundă mâna pe fundul meu, dupa care am spus cu vocea ridicată astfel încât tot autobuzul să audă: „Domnule, insist să vă luați în secunda asta mâna de pe fundul meu și să coborâți imediat din autobuzul ăsta! Lăsați-mă în pace, că nu raspund de mine!”. Toata lumea a amuțit, s-a uitat la el, s-a distanțat de el, iar el a coborât așa cum am spus, imediat din autobuz, efectiv luând-o la fugă. Femeile din autobz nu spuneau nimic, însă absolut toate aveau un semi-surâs pe față.

Trebuie să spun că dupa ce s-au uitat bine la el ca să îl recunoasca data viitoare când îl văd, persoanele din autobuz nu s-au comportat ca și cum eu eram ciudata, ba chiar m-au făcut să mă simt în largul meu restul stațiilor. Nu eu am foat privită ca „nebuna aia”, ci agresorul. Mi-am continuat ziua, iar seara acasă i-am povestit și mamei cele întâmplate, urmând să aud „Bravo, ai făcut ce trebuia. Nu putem să nu facem nimic pentru ca ne e frică de ei sau să nu ieșim noi penibil din situație. Să mi-l descrii și mie, să știu și eu cum arată”.

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Mărturie Elena B.

O fostă colegă de facultate a întăziat cu 30 de minute la un examen. Era un examen foarte important, cel mai greu dintre toate şi eram anul 3, deci nu ne permiteam să rămânem cu restanţă. Eram supărată, chiar furioasă pe ea. Nu înţelegeam cum a putut face asta, de ce nu a răspuns la telefon când am sunat-o, de ce a întârziat la un examen aşa de dificil şi, mai ales, de ce a plecat de la examen la fel de grăbită precum a venit.

După câteva zile am vorbit cu ea. Era ruşinată şi scârbită. Mi-a povestit că în tramvai, în drum spre Piaţa Unirii, un bărbat în spatele ei a atins-o şi s-a masturbat, după care a ejaculat pe ea şi a murdărit-o pe blugi şi pe cămaşă. A încercat să îşi schimbe locul după ce a atins-o dar era foarte aglomerat în tramvai şi nici nu ştia ce se îmtâmplă, nu se aştepta oricum ca neruşinarea agresorului să atingă o astfel de limită. A trebuit să se întoarcă acasă să se schimbe şi de aceea a întârziat.

Ceea ce nu am înţeles eu este de ce s-a simţit ruşinată. Ea nu a făcut nimic, a foat doar victimă în această situaţie. Apoi m-am gândit la toate victimele violurilor, la toate femeile care nu depun plângere penală sau nu spun nici măcar familiei ce s-a întâmplat. Paradoxal, sentimentele de violenţă sau de ruşine nu îi încearcă deloc pe agresori!

Nu a ripostat în niciun fel prietena mea. Nici măcar nu l-a arătat cu degetul pe agresor în tramvai, să vadă toată lumea ce tip de om este. Doar a plâns şi a coborât din tramvai. Şi nu a putut să vorbească cu mine, cea mai bună prietenă a ei, decât după câteva zile.

Recomandăm Hollaback!

Hollaback! este o organizație non-profit care luptă pentru combaterea hărțuirii stradale și care este susținută de activiste și activiști în 22 de țări și 64 de orașe. Hollaback! desfășoară acțiuni publice de conștientizare a efectelor hărțuirii femeilor pe stradă și colectează date pentru a le prezenta decidenților politici cu scopul de a-i determina pe aceștia să ia atitudine față de hărțuirea stradală a femeilor.

Misiunea lor vizează inițierea unor discuții publice despre hărțuirea stradală,  și dezvoltarea unor strategii pentru a asigura accesul egal al femeilor în spațiile publice. Pe site-ul organizației puteti gasi diverse resurse privind hartuirea stradala (cărți, articole, interviuri, materiale multimedia, aspecte legislative, mituri, recomandări legislative etc) și rezultatele unor cercetări care au avut loc în diferite țări sau orașe.

Speram ca mișcarea împotriva hărțuirii stradale să se dezvolte și în România și susținem inițiativele locale privind combaterea tutoror formelor de violență asupra femeilor.

 

Mărturie Simona – Maria C.

Luna iunie, anul acesta… o zi obișnuită de muncă pentru mine, de școală pentru fețita în vârsta de 11 ani, de care  am avut grijă și o duceam și la școală, în cartierul Titan. Am ajuns mai devreme la școală așa că am hotărât amândouă să mergem în parc, în Titan. Exact când am intrat în parc, în fața noastră mergeau doi băieți, arătau în jur de 16-18 ani. Când ne-au văzut, au început cu clasicele ,,pis”-ăieli, cu fluierături și tot arsenalul lor verbal. Pe fetiță o amuza puțin, dar eu care am trecut de atâtea ori prin asta, dar și prin altele mai rele de atât, m-am enervat, însă nu le-am răspuns.

S-au ținut o bună bucată din timp după noi, la un moment dat deja trecuseră ei în spatele nostru. Eu eram decisă că nimeni și nimic nu-mi va strica plimbarea și bucuria de a fi, măcar pentru 10 minute, în natură. Însă au apărut cei doi, care simțeau nevoia acută să se bage în seamă cu noi. După ce am văzut că cei doi tot se țin după noi, mie și fetiței ne-a venit aceeași idee: să ne prefacem că eu sunt mama ei, deși era evident că e exclus asta, însă nu ne-a păsat. Voiam să-i iau peste picior, să nu le dau satisfacția că m-au atins cumva glumele lor.

Așa că, știind că cei doi sunt atenți la ce vorbim noi, fetița s-a oprit și mi-a zis ,,Mamiii, mergem să vedem rațele?”, iar eu am continuat jocul. Cei doi au rămas cu gurilescate pentru o fracțiune de secundă, iar după au comentat ,,ce glumă bună, nu suntem proșticredem asta.” Ce a contat a fosteu și ea ne-am amuzat pe seama lor, cât mai vizibil, pentru ca eivadă, am făcut-o să înțeleagă că niciuniat nu trebuie să se ia de ea pe stradă, iar cei doi indivizi în cauză s-au simțit cumva prost și s-au oprit.

Probabil unii o fac pentru a se băga în seamă, în timp ce alții au gânduri mai urâte, cum ar fi bărbatul care, într-o zi, acum vreo șase ani, m-a urmărit vreo trei străzi.

Am avut noroc că mi-am dat seama că se ținea de ceva timp după mine, însă nu existau magazine în zonă și nu aveam unde să intru, ca să scap de el. Aveam vreo 16 ani și mă temeam rău, eram mai timidă și din cauza altor întâmplări de genul acesta, iar atunci mă speriam ușor pentru că nu erau trecători sau măcar un magazin, ceva. Până la urmă am ajuns la biserica din zonă și am intrat. Deși mergeam din ce în ce mai repede, nu m-am oprit. Știam că el își dăduse seama că l-am văzut, așa că a început și el să meargă mai rapid. La o secundă de când intrasem în biserică, intrase și el. Teroarea pe care o simțeam s-a mărit când am văzut că nu era decât o femeie în vârstă în biserică și era pe punctul de a pleca. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, tremuram și îmi era frică, dar am încercat să mă comport normal, nu voiam să vadă că mă tem de el. Am stat cam 15 minute în biserică, în timpul ăsta intrase încă un bărbat, iar el, cel care mă urmărise atâta drum, era încă acolo, în biserică, lângă ușa de la ieșire și aștepta să ies eu. Am stat tot timpul cât mai în față în biserică, mă prefăceam că mă rog sau chiar mă rugam. După scurt timp, când m-am uitat în spate, nu mai era nimeni. Dar tot nu am ieșit, îmi era prea frică.  A fost o zi groaznică pentru mine, iar întâmplarea asta m-a urmărit ceva timp.

Din cauza acestei întâmplări, dar și a altora asemănatoare, am la mine mereu spray paralizant, dar și o atitudine de dură și ,,fearless” pe care o afișez mereu când apar situații de genul, deși în interior ma simt vulnerabilă și tremur de frică.

Recomandam Proiect Marturii

Discuțiile despre experiențele femeilor privind violența trăită în spațiul public sau privat sunt descurajate sau, de cele mai multe ori, reduse la tăcere.

Proiect Marturii este inițiat de un grup informal și divers de femei, care doresc să aducă în spațiul public informații despre diferitele forme de violență trăite de femei. Pe site-ul proiectului pot fi citite mărturii despre violență și  povestiri despre hărțuire pe strada sau pot fi trimise propriile mărturii ale celor care doresc să vorbescă despre experiențele lor. De asemenea, pot fi accesate informații referitoare la mituri despre violența domestică și sexuală, statistici și informații, ce poți face într-o situație de violență domestică, ce poti face dacă ai fost victima unei agresiuni sexuale.

Proiectul Mărturii este necesar cu atât mai mult cu cât violența împotriva femeilor continuă să rămână un subiect tabu, iar victimele sunt blamate în spațiul public și descurajate să ia atitudine față de agresori.

%d blogeri au apreciat asta: