Arhive blog

Mărturie Manuela S.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

                                                             Clișeul hărțuirii stradale”

Întrebarea: Care femeie/fată nu a fost hărțuită măcar o dată pe stradă? este de multe ori văzută ca un clișeu la care femeile (în pricipal „feministele ălea”) se raportează, asta pentru că oamenii nu înțeleg că o fluierătură, o privire insistentă sau poate și mai mult e hărțuire; iar termenul clișeu nu e ales întâmplător căci în Dicționarul de argou al limbii române (2007) explicația acestui cuvât cu sens de glumă e trup de femeie… De ce atunci când suntem privite, strigate cu diferite apelative sau pipăite nu reacționăm? De teamă, de dezgust, din dorința de a nu ne înjosi? Sunt întrebări ce-mi circulă prin cap de multe ori și chiar în momentele în care eu pățesc lucrurile enumerate mai sus… nu știu să-mi răspund. De fiecare dată înghit în sec și sper, sper să fiu văzută mai mult decât corpul meu, mai mult decât o bucată de carne care așteaptă să fie devorată…pentru că nu-mi doresc, nu îmi place, mă supără, mă întristează și puțin câte puțin fură din mine, mă face să nu mai fiu eu. Zic asta pentru că eu îmi doresc să port rochii sau fuste fără să-i preocupe pe necunoscuți lungimea ei sau pentru că îmi place să port ruj roșu pe buze fără să aud pupături sau cuvinte ce îmi întorc stomacul pe dos.
Sunt ani de când sunt hărțuită stradal, fie prin „simple” priviri sau cuvinte „dulci”, însă sunt momente pe care nu le pot uita. Unul dintre ele este legat de un domn în jur de 40 ani care s-a așezat lângă mine în autobuz; de obicei îmi place să privesc pe geam și să ascult muzică la căști în timp ce mă deplasez cu mijloacele de transport în comun pentru că mă relaxează. Același scenariu și în acea după-amiază de vară târzie…doar că ceva destul de ciudat se petrecea cu bărbatul care tocmai se așezase lângă mine în autobuz, se tot mișca pe scaun, atingându-mă constant în agitația lui…s-a întâmplat și tot întamplat până când am decis să mă întorc către el să văd, poate îi ocupasem spațiul sau…nu știam ce se întâmplă și mișcările lui mă enervau, așa că am decis să nu mă mai uit pe geam. Când m-am întors…el se masturba, acolo, lângă mine și lângă restul de oameni din mașină care nu puteau vedea pentru că avea o geantă care îi acoperea mâna ce se mișca în pantalonii lui. În puținele secunde de care am avut nevoie pentru a-mi da seama ce se petrece am trecut prin câteva stări ca în final mâinile să-mi cedeze…tremuram. Chiar nu înțelegeam de ce, iar nodul din gât nu-mi dispărea, simțeam teamă și repulsie, însă nu am vrut să îngheț așa că m-am ridicat călcându-l pe picioare și am coborât la următoarea stație. Coborând m-am simțit eliberată, iar aerul ce-l trăgeam în piept cu rapiditate era dovada că trebuie să continuiși să ignor ceea ce am trăit pentru că „se întâmplă”.din muncitori a început să le facă semne colegilor cu privire la mine și au început să zică tot felul de lucruri…îmi doream să intru în pământ, simțeam scârbă și rușine…doream să plec cât mai repede din preajma lor. Însă situația avea să escaleze… mama nu a lăsat lucrurile așa și s-a luat de ei și le-a spus să-și vadă de treabă și să lase femeile în pace, eram așa mândră de faptul că a avut tupeul care mie mi-a lipsit, dar unul din ei a răspuns într-un fel și pe un ton pe care nu o să-l uit niciodată: „Da` cum să nu comentăm doamnă? La cum e îmbrăcată vă mai întrebați de ce există violuri…”. Simțeam teamă, nevoie de conservare, simțeam nevoia să fug, eram îngrozită de cum poate gândi acel bărbat așa. Am plecat pe cât de repede posibil de acolo, cu un gust amar și cu nod în gat…nici mama nu a mai avut replică…simțeam amândouă aversiune și indignare.

Încă mă simt rău pentru acest momente din viața mea, încă sunt furioasă, încă mă simt umilită și ce e cel mai important e că aceste momente nu sunt doar în trecut, ci le trăiesc și acum și știu că vor continua, dacă nu pentru mine, cu siguranță pentru altcineva. Așa că nu pot să închei decât prin a spune că vreau o schimbare, nu vreau să mă mai mint și să zic că e ultima oară când pățesc asta, nu vreau să-mi schimb felul de a mă îmbrăca de teamă, vreau să văd mai multă revoltă.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants
l

Mărturie Dana P.

Un exemplu de hărțuire stradală asupra căruia consider că merită tras un semnal de alarmă este cea din mijloacele de transport în comun, cu precădere tramvai și autobuz. Dupa ce în destule rânduri am fost victima șicanelor din tramvaie și autobuze, am decis că a venit momentul să mă apar și eu cum pot.

Hărțuirea în autobuz, de către necunoscuți, se desfășoară după părerea mea, prin remarci, șicane, jigniri, înjurături și mai ales prin aluzii sexuale sau chiar prin sintagme nespus de scârboase și ofensatoare la adresa femeilor și a fetelor (!), de cele mai multe ori însoțite de gesturi pe măsură. Am văzut femei de toate vârstele și înfățișările cum nu spun nimic, nici macar un cuvant, retrăgându-se rușinate într-un colț și așteptând deschiderea salvatoare a ușilor pentru a se putea îndepărta. Toate acestea din rușine. Ca și cum este o rușine pentru noi, femeile, să fim hărțuite și jignite cu aluzii sexuale.

Adevărul este că învinuirea victimelor hărțuirii stradale este un procedeu cu adevarat eficient de control. În ceea ce mă privește, încerc să am cât mai multă grija, iar în momentul în care consider că am ce face pentru a combate hărțuirea în spațiul public, ripostez după puteri.

În perioada liceului, vara, eram în autobuz și am observat că s-a urcat un om care la un moment dat mă hărțuise: aluzii sexuale jignitoare, gesturi obscene, înjurături. Era greu să nu-l țin minte. Imediat dupa ce s-a urcat liniștit și pașnic, s-a îndreptat către mine. Stiam „rutina”: vine încet lângă mine, spune pe un ton jos câteva jigniri astfel încât să mă întreb dacă oare am auzit bine. După urmează să spună tot ușor, în liniște (să nu care-cumva să se simtă ceilalți călători deranjați), iar apoi să pună mâna sa pe mine. Atunci când mă sesizez și mă întorc își cere încet scuze, astfel încât să pară că nu a vrut și a fost din greșeală, din cauza aglomerației, iar in timp ce eu aștept ca el să plece sau să se deschidă ușile la următoarea stație, să mai pună mâna pe mine. În principiu, acesta era scenariul, care chiar îi mersese din plin până atunci.

Însă de data aceasta a venit ușor în dreptul meu, a pus o fracțiune de secundă mâna pe fundul meu, dupa care am spus cu vocea ridicată astfel încât tot autobuzul să audă: „Domnule, insist să vă luați în secunda asta mâna de pe fundul meu și să coborâți imediat din autobuzul ăsta! Lăsați-mă în pace, că nu raspund de mine!”. Toata lumea a amuțit, s-a uitat la el, s-a distanțat de el, iar el a coborât așa cum am spus, imediat din autobuz, efectiv luând-o la fugă. Femeile din autobz nu spuneau nimic, însă absolut toate aveau un semi-surâs pe față.

Trebuie să spun că dupa ce s-au uitat bine la el ca să îl recunoasca data viitoare când îl văd, persoanele din autobuz nu s-au comportat ca și cum eu eram ciudata, ba chiar m-au făcut să mă simt în largul meu restul stațiilor. Nu eu am foat privită ca „nebuna aia”, ci agresorul. Mi-am continuat ziua, iar seara acasă i-am povestit și mamei cele întâmplate, urmând să aud „Bravo, ai făcut ce trebuia. Nu putem să nu facem nimic pentru ca ne e frică de ei sau să nu ieșim noi penibil din situație. Să mi-l descrii și mie, să știu și eu cum arată”.

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Mărturie Ruxandra S.

Cred că fiecare dintre noi, femei adică, avem cel puţin o experienţă în ceea ce priveşte acostarea pe stradă mai mult sau mai puţin violentă din partea bărbaţilor. De la acte foarte grave care şochează prin violenţă şi cruzime, până la cele mai comune claxoane, fluierături sau „hei, păpuşă/ frumoaso” sau ce le mai debitează, de care m-am săturat în cel mai puternic mod posibil. Hărţuirea stradală este prezentă, face parte din viaţa noastră de stradă cu stradă. Nu aş putea spune cu exactitate care este motivul pentru care se întâmplă, dar cu siguranţă îmi dă şi ne dă un sentiment de insecuritate şi neputinţă care mă face să trec pe partea cealaltă de stradă de fiecare dată când văd că se apropie un grup de bărbaţi/ băieţi care mi se par predispuşi la aşa ceva. Cumva nu mi se pare corect faţă de grupul respectiv. Îi prejudiciez şi pot chiar să se simtă ofensaţi. Însă „better safe than sorry” îşi găseşte un glas puternic în mine în astfel de situaţii.

Cea mai recentă experienţă în acest sens cu un grad mai ridicat de gravitate (am folosit cea mai recentă conştientă că nu va fi ultima), s-a întâmplat în sâmbăta dinaintea sărbătorilor pascale, în timp ce aşteptam legătura pentru trenul spre casă, în Focşani. Pentru că aveam de aşteptat o oră şi jumătate şi fusesem avertizată de un tip în tren să nu stau în gară că e dubios, m-am aşezat pe o bancă în afara gării lângă care stătea un grup de fete şi băieţi care păreau să nu aibă nicio treabă cu mine, dar mă gândeam eu că în caz de ceva, ar putea interveni. Însă, nu au făcut-o, poate şi pentru că e amuzant să vezi cum o tipă se chinuie să scape de un bărbat beat, care, în ciuda insistenţelor mele că nu am nevoie şi că aştept pe cineva, continua să îmi ofere bani ca să merg la el acasă. S-a potolit doar după ce, vrând să se aşeze lângă mine pe bancă şi cu mâna pe piciorul meu l-am împins, puţin cam violent ce-i drept, ameninţându-l, că sun la poliţie. Nu cred că trebuie să mai descriu modul în care a început să ţipe şi să ameninţe că mă bate şi că sunt crizată, că doar nu îmi făcea nimic.

Şi pentru că nu era de ajuns, după ce m-am mutat pe o altă bancă în parcul din faţa gării, pentru că mă gândeam că, fiind spaţiu deschis, pot să văd dacă se apropie cineva şi să evit ulterioare alte altercaţii de acest fel, a trecut pe lângă mine un alt bărbat care mi-a oferit şi el la rândul lui un loc de dormit în noaptea respectivă. De data asta nici nu m-am uitat în direcţia lui şi a plecat mai departe spunând întruna cât de îngâmfată, curvă, nesimţită sunt. S-a întors în 5 minute într-un taxi pentru o ultimă şansă acordată mie.

Rămăsesem perplexă. Îl văzusem pe acest al doilea individ că se uita de departe la mine în timp ce urla primul, dar credeam că pentru a interveni în caz că degenerează situaţia.

Bănuiesc că astfel de situaţii sunt frecvente însă în momentul acela am izbucnit în cel mai cu sughiţuri plâns. Mă simţeam atât de nesigură şi în pericol încât stăteam cu 112 tastat pe telefon, cu celălalt telefon vorbeam cu mama sau cu prieteni ca să ştie cineva în caz că se întâmplă ceva şi mi se învârtea capul ca un titirez pentru a vedea dacă se mai apropie cineva. Nu s-a mai apropiat. Doar un nene s-a aşezat pe banca de lângă mine şi cred că eram paranoică şi el avea doar treabă pe acolo, dar cred că aş fi urlat la el dacă mă întreba cât e ceasul.

Nu pot să spun că m-a marcat întâmplarea. Poate dintr-un soi de cinism pe care îl învăţăm atunci când băieţelul de nici şapte ani de la colţul străzii îţi pune mâna pe fund şi îţi zice că eşti bună, când treci pe lângă un oarecare şi te pipăie/ trage de fustă/ prinde de mână şi nu mai vorbesc despre lucrurile teribile care se întâmplă în mijloacele de transport în comun, cu precădere în Bucureşti. Nu m-a mirat nici reacţia acelui grup. Pentru băieţi era amuzant, probabil şi ei fac lucruri dintr-astea. Fetele se amuzau şi ele dar mai sec aşa, cu acelaşi cinism, ştiind că lucrurile astea se întâmplă.

M-a mirat foarte tare întrebarea din partea celor cărora le-am povestit ulterior despre cu ce eram îmbrăcată. Cumva ar fi justificat acest comportament dacă eram îmbrăcată într-un anumit fel. Ceea ce e total aberant! Însă e una dintre marile justificări ale bărbaţilor. Norocul meu că nu eram în niciun fel de ţinută indecentă. Şi m-a mai mirat atitudinea mea când discutam despre asta. Îmi puneam problema că fumam şi poate erau ei mai tradiţionalişti şi le-am atras atenţia, că aveam bagaje şi poate păream că n-am unde să stau, că era în ajunul Paştelui şi erau singuri şi trişti. Căutam justificări pentru ceva anormal şi pentru care eu nu aveam nicio vină, cu o atitudine de parcă eu eram vinovată în toată povestea asta.

%d blogeri au apreciat asta: