Arhive blog

Mărturie Indra G.

Logo NEW Centrul Filia_RGB     EEA Grants

Hărțuirea stradală este la ordinea zilei în societatea noastră și foarte puține sunt fetele care nu o pățesc. Hărțuirea stradală poate fi la intensități diferite și unele fete și femei nu percep fluieratul sau remarci de pe stradă ca fiind hărțuire dar este și de aceea este important să vorbim despre acest aspect și despre cum fiecare fată/ femeie îl percepe. Eu, personal, am pățit de nenumărate ori să fiu fluierată, să mi se zică „pisi” sau să mi se ceară numărul de telefon sau la petreceri să vrea un tip să îmi pună pe fund.

De regulă, nu îi bag în seama sau reacționez zicându-le că nu este frumos și respectuos să facă asta și într-adevăr, eu nu cred că astea sunt lucruri plăcute pentru orice fată. De asemenea, nu mi se pare corecte nici remarcile de genul să nu te mai îmbraci în fustă deoarece atragi prea multe priviri etc. Eu cred că împărtășirea experiențelor de genul acesta unește fetele/ femeile și cred că este de datoria fiecăreia să ne exprimăm nemulțumirea față de aceste experiențe privind hărțuirea stradală.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org
http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Ruxi C.

Logo NEW Centrul Filia_RGB                 EEA Grants

În viața de zi cu zi se întâmplă uneori să observi o oarecare fixație cu verbul „a permite”. Să zicem că șeful/a te face prost/oastă, nu prea ai cum să nu te gândești la cum ea sau el și-a permis cu atâta ușurință să-ți zică asta, și cum tu, la rândul tău, simți că nu îți poți permite să spui ceva înapoi. Sau dimpotrivă, poți să vezi cum cineva de lângă tine fierbe de furie și frustare din cauza ta, dar nu-ți spune nimic, pentru că, la rândul ei/lui, nu-și permite. Și atunci te simți bine, ești plin/ă de încredere, te simți invincibil/ă. Dacă aceste două evenimente au loc unul după altul, cu atât mai mult. Simțim în același timp ostilitate și un oarecare nivel de acceptare socială a genului de interacțiuni care sunt definite prin „a permite”. Interacțiuni bazate pe încercări de dominare care sunt constrânse numai și numai de perceputa ierarhie. Uneori nici nu se pune problema dacă vrem să dominăm și, implicit, să facem rău unei alte persoane. Ci doar dacă ne permitem sau nu.

A spune că fixația pe astfel de dinamici este extrem de toxică ar fi o constatare blândă și moderată. Ea duce la frustrare care duce la lipsă de empatie care duce la violență de toate felurile care duce la o lege a junglei care continuă să suprime vocile și, sincer, întreaga existență a celor care se află în partea mai puțin fericită a ierarhiei.

Cariera mea de victimă de hărțuire stradală a început destul de devreme. Adresări dubioase, propuneri indecente, câteva atingeri pe ici pe colo în zonele delicate. Pentru că lumea și-a permis, și eu le-am permis. Și pot să spun că preadolescența mea și tot ce a urmat după ar fi putut foarte bine să se lipsească de asta. Putea să se lipsească de sexualizări jignitoare, de rușine și confuzie, de sentimente de indignare, furie și neputință care încă te afectează la vârste și aspecte ale vieții unde nu ar trebui să te afecteze. Și am vaga impresie că nu sunt singura care crede asta.

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Ruxandra Fatma Y. – Hartuirea stradala: “Nu am provocat pe nimeni!”

Auzim de nenumărate ori despre hărțuirea stradală ca fiind un fenomen provocat de femei. Se crede că vestimentația sumară sau așa-zisa “provocatoare” – invită, solicită pe bărbații de lângă noi să adreseze cuvinte mai mult sau mai puțin jignitoare sau apelative de multe ori într-o zonă grobiană a limbajului. Poate ți s-a înâamplat de multe ori să ai o ținută lejeră și să treci grabită pe stradă. Nu contează dacă tu ești cu gândul la copilul pe care tocmai trebuie să-l iei de școală sau că trebuie să ajungi la locul de muncă. Sau la farmacie, pentru că cineva din familie are febră 40 grade.

Se va gasi întotdeauna un “el” care să te fluiere, să-ți adreseze un “păpușico”sau orice altă aluzie la forma picioarelor, a sânilor, la pantalonii strâmti, fusta scurtă…

De obicei, ca un “dat”, o adevărată cultură marcată, infierată parcă pentru totdeauna, societatea emite prejudecăți greu de strămutat din mentalul colectiv. De cele mai multe ori, imaginea generală a hărțuirii stradale apare ca un fenomen provocat de femei, care nu știu să se acopere suficient, să se îmbrace decent, în așa fel încât să nu provoace. Doar studiile de specialitate și cercetările academice demonstrează pentru o secțiune priviliegiată a societății și aduce la cunoștiință că hărțuirea stradală este în primul rând o demonstrație “de forță” a masculinității, o agresiune din partea bărbaților care trebuie să-și demonstreze lor și apoi bărbaților din jurul lor că sunt bărbați “adevărați”, “macho”, puternici etc… O confirmare a puterii pe care trebuie să și-o demonstreze cu orice ocazie.

În scurta mea prezentare doresc să deconstruiesc mitul etern cu privire la faptul că femeile sunt cele care provoacă, iar hărțuirea este o urmare firească a acestei “provocări”. Sunt o femeie care provin dintr-o alta cultură (musulmană) care port valul tradițional și mă îmbrac într-un mod care să-mi acopere corpul cât mai mult cu putință. Este o alegere proprie de a dispune de propriul corp așa cum îmi place – dar nu despre aceasta este vorba în prezentarea mea.

Într-o zi de vară mergeam foarte grăbită să-mi iau copiii de la școală. Undeva foarte aproape de stația de metrou Dristor, un bărbat (am apreciat eu – cam 40 de ani), venea din fața mea și îmi spune : “ce țâțe frumoase ai! Te-aș mușca de sfârcuri”. Nimic din sânii mei nu se vedeau. Eram acoperită din cap până în picioare fără ca o parte a corpului meu să sugere în vreun fel formele. Cel mai mult m-a afectat psihic și emoțional. Îmi amintesc că după ce am trecut de acel domn îmi venea să plâng. În același timp mă simțeam într-un fel înăbușită. Pe stradă, dacă cineva ar vedea sau auzi o astfel de frază, ar râde și ar merge mai departe. Interiorul meu a fost însă profund afectat în acel moment. Foarte ciudat este că eu însămi am avut un sentiment de vinovăție. Ceea ce mi-a confirmat faptul că interiorizasem ca pe ceva normal toate prejudecățile societății – “femeia e de vină”! Da! Doar daca ești femeie poți înțelege revolta interioară din acel moment, frustrarea care te cuprinde și neputință. Dacă ar fi să dau curs prejudecăților, aș întreba unde era provocarea mea? În ce fel vestimentația mea a invitat la ceva sau a provocat afirmațiile acelui bărbat? În astfel de cazuri, femeile sunt sfătuite să tacă. Orice răspuns sau condamnare în acel moment îți poate aduce și alte necazuri sau agravarea hărțuirii. De cele mai multe ori, bărbații care hărțuiesc nu se opresc doar la un cuvânt…

Concluzia experienței mele este că nu contează modul în care ești îmbrăcată. Hărțuirea stradală nu este o problemă a femeilor care trebuie să se conformeze unui anumit tip de vestimentație pentru a nu atrage sau provoca. Societatea trebuie să știe, să înțeleagă că hărțuirea stradală este în primul rând o agresiune din partea bărbaților, pe care trebuie s-o înțeleagă, s-o conștientizeze ca o agresiune.

 

De Ruxandra Fatma Y.