Arhive blog

Mărturie Manuela S.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

                                                             Clișeul hărțuirii stradale”

Întrebarea: Care femeie/fată nu a fost hărțuită măcar o dată pe stradă? este de multe ori văzută ca un clișeu la care femeile (în pricipal „feministele ălea”) se raportează, asta pentru că oamenii nu înțeleg că o fluierătură, o privire insistentă sau poate și mai mult e hărțuire; iar termenul clișeu nu e ales întâmplător căci în Dicționarul de argou al limbii române (2007) explicația acestui cuvât cu sens de glumă e trup de femeie… De ce atunci când suntem privite, strigate cu diferite apelative sau pipăite nu reacționăm? De teamă, de dezgust, din dorința de a nu ne înjosi? Sunt întrebări ce-mi circulă prin cap de multe ori și chiar în momentele în care eu pățesc lucrurile enumerate mai sus… nu știu să-mi răspund. De fiecare dată înghit în sec și sper, sper să fiu văzută mai mult decât corpul meu, mai mult decât o bucată de carne care așteaptă să fie devorată…pentru că nu-mi doresc, nu îmi place, mă supără, mă întristează și puțin câte puțin fură din mine, mă face să nu mai fiu eu. Zic asta pentru că eu îmi doresc să port rochii sau fuste fără să-i preocupe pe necunoscuți lungimea ei sau pentru că îmi place să port ruj roșu pe buze fără să aud pupături sau cuvinte ce îmi întorc stomacul pe dos.
Sunt ani de când sunt hărțuită stradal, fie prin „simple” priviri sau cuvinte „dulci”, însă sunt momente pe care nu le pot uita. Unul dintre ele este legat de un domn în jur de 40 ani care s-a așezat lângă mine în autobuz; de obicei îmi place să privesc pe geam și să ascult muzică la căști în timp ce mă deplasez cu mijloacele de transport în comun pentru că mă relaxează. Același scenariu și în acea după-amiază de vară târzie…doar că ceva destul de ciudat se petrecea cu bărbatul care tocmai se așezase lângă mine în autobuz, se tot mișca pe scaun, atingându-mă constant în agitația lui…s-a întâmplat și tot întamplat până când am decis să mă întorc către el să văd, poate îi ocupasem spațiul sau…nu știam ce se întâmplă și mișcările lui mă enervau, așa că am decis să nu mă mai uit pe geam. Când m-am întors…el se masturba, acolo, lângă mine și lângă restul de oameni din mașină care nu puteau vedea pentru că avea o geantă care îi acoperea mâna ce se mișca în pantalonii lui. În puținele secunde de care am avut nevoie pentru a-mi da seama ce se petrece am trecut prin câteva stări ca în final mâinile să-mi cedeze…tremuram. Chiar nu înțelegeam de ce, iar nodul din gât nu-mi dispărea, simțeam teamă și repulsie, însă nu am vrut să îngheț așa că m-am ridicat călcându-l pe picioare și am coborât la următoarea stație. Coborând m-am simțit eliberată, iar aerul ce-l trăgeam în piept cu rapiditate era dovada că trebuie să continuiși să ignor ceea ce am trăit pentru că „se întâmplă”.din muncitori a început să le facă semne colegilor cu privire la mine și au început să zică tot felul de lucruri…îmi doream să intru în pământ, simțeam scârbă și rușine…doream să plec cât mai repede din preajma lor. Însă situația avea să escaleze… mama nu a lăsat lucrurile așa și s-a luat de ei și le-a spus să-și vadă de treabă și să lase femeile în pace, eram așa mândră de faptul că a avut tupeul care mie mi-a lipsit, dar unul din ei a răspuns într-un fel și pe un ton pe care nu o să-l uit niciodată: „Da` cum să nu comentăm doamnă? La cum e îmbrăcată vă mai întrebați de ce există violuri…”. Simțeam teamă, nevoie de conservare, simțeam nevoia să fug, eram îngrozită de cum poate gândi acel bărbat așa. Am plecat pe cât de repede posibil de acolo, cu un gust amar și cu nod în gat…nici mama nu a mai avut replică…simțeam amândouă aversiune și indignare.

Încă mă simt rău pentru acest momente din viața mea, încă sunt furioasă, încă mă simt umilită și ce e cel mai important e că aceste momente nu sunt doar în trecut, ci le trăiesc și acum și știu că vor continua, dacă nu pentru mine, cu siguranță pentru altcineva. Așa că nu pot să închei decât prin a spune că vreau o schimbare, nu vreau să mă mai mint și să zic că e ultima oară când pățesc asta, nu vreau să-mi schimb felul de a mă îmbrăca de teamă, vreau să văd mai multă revoltă.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants
l

Mărturie Miruna P.

Mergeam acum câteva zile pe stradă, lânga Parcul Cișmigiu. Pe trotuarul alăturat, o gașcă de băieți râdeau zgomtos. La un moment dat, pe lângă ei trece o fată de maxim 12 ani. Unul dintre baieți se duce înspre ea și, ca șind ar fi fost cel mai natural lucru din lume, o apucă deni într-un mod violent. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu am apucat nici măcar să traversez că gașca de băieți plecase în parc amuzată, iar fata a fugit.

Ceea ce m-a marcat mai tare decat propria-mi neputință, a fost atitudinea tipului: era “îndreptățit” să facă așa ceva…părea a fi cel mai firesc lucru pentru el. Corpul acelei fetițe reprezenta un bun public, aparținea străzii și dorințelor bărbaților.

Atitudinea lui nu e una singulară și cu siguranță nu e o excepție. Nu este doar o percepție a unui tip de pe stradă. Este o atitudine cultivată la nivelul întregii societăți: Îndreptățirea bărbaților de a se bucura de ceea ce le aparține-corpurile femeilor.  Această atitudine se transformă în hărțuire stradală, în teama și umilința femeilor.

Și atât de rar vorbim despre asta… Rar ne povestim între noi experiențele neplacute, cât de ne-a fost de scârbă, de teamă, de silă. Din când în când, câte un tip spune cum l-ar fi calcat în picioare pe nemernicul ăla care i-a pus mâna pe fund iubitei, soției sau fiicei lui. Dar niciodata nu vorbim despre relațiile de putere dintre barbați și femei pe stradă.

Să vă spun ce simt eund pășesc în spațiul public, în ore și locurinepermise” (noaptea, în parc, în lif): că nu-mi mai aparțin, că nu am controlul asupra propriului corp și puterea de a decide…singura putere pe care o am estesperajung încă o dată acasă, întreagă și neagresată.

Mărturie Andreea E.

Hărțuirea stradală este un fenomen care marcheaza femeile.  Doar dacă ești femeie și ai trecut prin astfel de momente poți înțelege gravitatea acestui fapt și nesiguranța care planează în jurul tău. Până să ajung în București nu am simțit așa ceva. Sau poate că da, dar nu s-a ajuns până în punctul în care să îmi fie frică să merg pe stradă sau să ies din casă. Toate aceste trăiri au început odată cu mutarea mea în București, care trebuia să fie un eveniment important pentru mine pentru că reușisem să intru la facultatea la care îmi doream și puteam în sfârșit să mă realizez profesional.

Toate aceste planuri au fost lăsate în urmă din momentul în care majoritatea bărbaților cu care mă întâlneam fără să vreau pe stradă au început să mă agreseze verbal, să-mi aducă injurii doar pentru că eram îmbrăcată într-o rochie sau doar pentru că aveam ghinionul să trec pe lângă ei. Am fost făcută în mai toate felurile, iar astfel încrederea în mine a dispărut… De multe ori alegeam să rămân în casă, să nu mă duc la cursuri pentru că în drumul spre facultate mă așteptau tot feluri de cuvinte urâte pe care mi le adresau bărbații pe stradă. În locul meu putea să fie mama, fiica, iubita sau sora lor. Oare la fel ar fi făcut?

Îmi aduc aminte de unul dintre momentele de groază prin care am trecut. Mă duceam la facultate, iar în drumul spre metrou am trecut  liniștită pe lângă un bărbat în vârstă. La prima vedere nu părea nimic suspect, însă, după cum știm, aparențele înșeală. Bărbatul, care nu avea o minte prea coaptă așa cum era de așteptat, s-a întors din drumul său și a început să mă urmărească îndeaproape adresându-mi fel și fel de întrebări cu tentă sexuală și jigniri. La vârsta sa putea să imi fie bunic… Din păcate acest eveniment s-a mai repetat și  am văzut și alte femei agresate de acest bărbat.

În ce lume trăim? Sau mai bine zis, ce educație primim? Voi, bărbaților, vă simțiți puternici atunci când vă legați de o femeie? Bărbații nu ar trebui să atenteze la siguranța femeilor! Trebuie să facem ceva ca nicio femeie să nu mai treacă prin aceste momente și să nu mai auzim tot felul de cuvinte urâte la adresa  noastră pentru că nu e drept!

Recomandam Stop Street Harassment

Stop Street Harassment este o organizație non-profit pornită de Holly Kearl, care este și autoarea a două cărți despre hărțuirea stradală: 50 Stories About Stopping Street Harassers și Stop Street Harassment: Making Public Places Safe and Welcoming for Women.

Membrele și membrii Stop Street Harrasment organizează diferite acțiuni pentru a combate hărțuirea stradală. De exemplu, desfășoară o campanie continuă împotriva companiilor care încurajează sau legitimează hărțuirea stradală asupra femeilor, postează articole despre experiențele femeilor și cum trăiesc hărțuirea stradală în comunitățile lor și strâng fonduri pentru realizarea unui sondaj național privind hărțuirea stradală. De asemenea, au organizat Săptămâna internațională împotriva hărțuirii stradale, au creat un program de mentorat pentru spații publice sigure și au diferite acțiuni publice împotriva hărțuirii stradale.

Pe site-ul organizației pot fi găsite diferite resurse (definiții, statistici, articole sau cărți etc.) pentru a înțelege mai bine cum funcționează hărțuirea stradală și cum poate fi combătută.  Există și informații despre ce poți face înainte și după ce ai fost hărțuită, dar și ghiduri despre metode de conștientizare asupra hărțuirii stradale.

Pentru mai multe informatii, va recomandam sa urmariti site-ul organizatiei si blogul Stop Steet Harassment!

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Mărturie Elena B.

O fostă colegă de facultate a întăziat cu 30 de minute la un examen. Era un examen foarte important, cel mai greu dintre toate şi eram anul 3, deci nu ne permiteam să rămânem cu restanţă. Eram supărată, chiar furioasă pe ea. Nu înţelegeam cum a putut face asta, de ce nu a răspuns la telefon când am sunat-o, de ce a întârziat la un examen aşa de dificil şi, mai ales, de ce a plecat de la examen la fel de grăbită precum a venit.

După câteva zile am vorbit cu ea. Era ruşinată şi scârbită. Mi-a povestit că în tramvai, în drum spre Piaţa Unirii, un bărbat în spatele ei a atins-o şi s-a masturbat, după care a ejaculat pe ea şi a murdărit-o pe blugi şi pe cămaşă. A încercat să îşi schimbe locul după ce a atins-o dar era foarte aglomerat în tramvai şi nici nu ştia ce se îmtâmplă, nu se aştepta oricum ca neruşinarea agresorului să atingă o astfel de limită. A trebuit să se întoarcă acasă să se schimbe şi de aceea a întârziat.

Ceea ce nu am înţeles eu este de ce s-a simţit ruşinată. Ea nu a făcut nimic, a foat doar victimă în această situaţie. Apoi m-am gândit la toate victimele violurilor, la toate femeile care nu depun plângere penală sau nu spun nici măcar familiei ce s-a întâmplat. Paradoxal, sentimentele de violenţă sau de ruşine nu îi încearcă deloc pe agresori!

Nu a ripostat în niciun fel prietena mea. Nici măcar nu l-a arătat cu degetul pe agresor în tramvai, să vadă toată lumea ce tip de om este. Doar a plâns şi a coborât din tramvai. Şi nu a putut să vorbească cu mine, cea mai bună prietenă a ei, decât după câteva zile.

Recomandăm Hollaback!

Hollaback! este o organizație non-profit care luptă pentru combaterea hărțuirii stradale și care este susținută de activiste și activiști în 22 de țări și 64 de orașe. Hollaback! desfășoară acțiuni publice de conștientizare a efectelor hărțuirii femeilor pe stradă și colectează date pentru a le prezenta decidenților politici cu scopul de a-i determina pe aceștia să ia atitudine față de hărțuirea stradală a femeilor.

Misiunea lor vizează inițierea unor discuții publice despre hărțuirea stradală,  și dezvoltarea unor strategii pentru a asigura accesul egal al femeilor în spațiile publice. Pe site-ul organizației puteti gasi diverse resurse privind hartuirea stradala (cărți, articole, interviuri, materiale multimedia, aspecte legislative, mituri, recomandări legislative etc) și rezultatele unor cercetări care au avut loc în diferite țări sau orașe.

Speram ca mișcarea împotriva hărțuirii stradale să se dezvolte și în România și susținem inițiativele locale privind combaterea tutoror formelor de violență asupra femeilor.

 

Mărturie Matilda M.

Tocmai mi s-a întâmplat asta, am ajuns acasă speriată şi am sunat o prietenă ca să mă liniştesc. Ea mi-a povestit despre blogul vostru. Am citit câteva mărturii şi m-am gândit să împărtăşesc şi eu cu voi ce mi s-a întâmplat. Ca să fiu sinceră, încă mă întreb dacă am fost paranoică şi I overreacted sau dacă am fost precaută şi am scăpat din ceva care putea să fie mai urât. Mi-ar plăcea să ştiu ce cred şi alţii,o să încerc să fiu cât de obiectivă pot.
Era vreo 12 jumătate noaptea, treceam prin față pe la magazinul Unirea.A trecut un tip pe lângă mine și am observat că s-a uitat la mine. Mergea în direcția opusă celei în care mergeam eu. Din întâmplare am întors capul la câțiva metri după aia și am observat cu coada ochiului cum tocmai își schimbase direcția și începuse să meargă după mine. Am mers înainte, nu i-am dat prea mare importanță, m-am gândit că poate se plimba așteptând pe cineva. Apoi când am traversat, pe la stația lui 783, m-am uitat din nou înapoi și l-am văzut din nou. Autobuzele de noapte tocmai plecau , el mergea în continuare pe trotuar, eu o luasem pe carosabil pe lângă autobuze, sperând să scap de el. Am observat că se uita după mine și că mă văzuse uitându-mă la el. Eu stau în apropierea acestei staţii ,ca să ajung la blocul meu trebuie să o iau printr-o zonă mai întunecată şi m-am gândit că nu aş vrea să rămân singură cu el acolo. Plus că uşa de la bloc nu mai are nici măcar încuietoare de vreo două luni, iar interfon a avut demult, înainte să mă mut eu acolo. Am mers deci spre staţie sperând să-l derutez ,de fapt sperând să-şi continue drumul,să mi dau seama că mă speriasem degeaba.A venit și el.Un nene de la RATB îmi spunea că mai vin alte autobuze la 3 dacă le-am pierdut pe astea.M-am uitat insistent la tip,care se postase la un metru lângă mine.Asta e ce fac de obicei în situații din astea, mă uit ca și cum aș întreba ”Ce vrei?”, încerc să nu mă las intimidată. M-am așezat pe bancă. Am observat că mi tot arunca priviri, era la vreo 3 metri de mine. La un moment dat l-am întrebat ce vrea. Mi-a răspuns „Cum adică? Ce, crezi că te urmăresc ? Nu mai fi aşa speriată”. Părea amabil şi un pic jucăuş. Pe moment m-am gândit că poate sunt paranoică, poate chiar acuzasem pe nedrept un om de bună credinţă. Şi-a cumpărat o cartelă RATB. Speram că se va urca în ultimele două autobuze care nu plecaseră încă şi că mă voi putea duce acasă liniştită. Voiam să-mi aprind o ţigară, mi-a oferit un foc. L-am acceptat , mă simţeam vinovată. După câteva minute mi-am dat seama că nu pleacă nicăieri. Mi-am dat seama că trebuie să plec repede. Cred că mă mai şi liniştisem un pic. Am mers destul de repede, încă îndoită, neştiind dacă fusese doar închipuirea mea. Cum dădeam colţul spre blocul meu, m-am uitat înapoi. Plecase din staţie, venea după mine, la câţiva metri distanţă. Am dat colţul şi am intrat rapid în scară, nu avea timp să vadă unde am intrat. Am urcat scările în fugă şi m-am baricadat în casă, cu inima bătându-mi ca naiba. De obicei sunt destul de liniştită în ce priveşte situaţiile de tipul ăsta, îmi place să cred că oamenii nu sunt răi, doar prost înţeleşi. Dar nu ştiu, de data asta m-am simţit realmente în pericol. Mă uit la ferestrele de la blocul de vizavi şi mă-ntreb dacă nu cumva mă priveşte de acolo. Mă tot uit prin cameră după obiecte cu care l-aş putea lovi dacă ar veni. Poate cu chitara.

Mărturie Simona N.

Puțin față de ce se întâmplă altor femei, mult față de ce nu ar trebui să li se întâmple acestora

Aflând de acest blog, mă întreb dacă am vreo mărturie de făcut. În primă instanță îmi răspund că nu. Am trăit, până când am mers la facultate, într-un mic orășel de provincie în care ne cunoșteam om cu om și în care rar se întâmpla, după știința mea, ceva rău. Apoi am mers la facultate. Prietenul meu era deja în București de vreo doi ani, m-a ajutat să mă acomodez, rar ieșeam seara neînsoțită de el, oricum eram tot timpul cu cineva, colege de facultate, de cămin sau alți prieteni. Nici în cluburi, nici pe stradă nu s-a luat nimeni de mine. Mergeam în Club A în fiecare miercuri (seara rock) și nu se întâmpla altceva în afară de dans și muzică.

Nu mă mir că mama îmi spunea mereu cât de liniștită e că nu plec singură la București. De fiecare dată bravam răspunzandu-i că mă descurc oricum singură și că am capul pe umeri. Ea nu se referea la mine, ci la pericolele din jur, e clar. Aveam colege care îmi povesteau cum erau “agățateˮ pe stradă, cum erau pipăite în autobuz, cum li se aruncau propuneri indecente din senin. M-am gândit mereu că mie nu mi se poate întâmpla pentru că nu port decolteu, că o tipă de patruzeci de kilograme cu benoacle de plastic nu poate reprezenta niciun interes pentru niciun atacator.

Dar iată că s-a întîmplat. Era prin 2000-2001. Ziua în amiaza mare, eram în stația de autobuz (Frigocom, Drumul Taberei), așteptam singură gândindu-mă la un examen, la căldura de-afară…Eram îmbrăcată în negru (blugi negri largi, tricou negru până-n gât), aveam în picioare niște mocasini roz și părul lung desfăcut pe umeri. Nu lipseau nici benoaclele. Nimic interesant în persoana mea privită din exterior, dacă e să mă întrebați pe mine. Aud ca prin vis niște pâsâituri, mă întorc, mă uit în stanga și-n dreapta, nimic. Aud niște cuvinte, mă întorc, un nene se masturba după un chioșc și ținea morțis să îl privesc. Mă fac că nu-l văd, dar se apropie și începe să mi se facă frică. Apar în stație doi tipi și mă pun între ei. Domnul cu pricina vine în spatele nostru, la vreo trei metri și începe să spună cât de bună sunt, ce mică și pesemne strâmtă sunt (logică de hipopotam) și ce mi-ar face și ce-ar ieși… Domnii de lângă mine nu zic nimic. Mă duc mai în stradă, după o mașină, el dă să vină după mine și în sfârșit apare autobuzul în care sar speriată. Îl sun pe prietenul meu care îmi spune că trebuia să fac scandal, să îl înjur, că ar fi plecat. Eu îi zic că nu cred pentru că nu pare unul care se masturbează și atît, că venise destul de aproape…Și dacă nu ar fi făcut-o? Mă puteam risca? Erau doi bărbați în jurul meu care nu au schițat niciun gest, puteam eu să fac mai mult? M-am dat jos la Rosetti și mi-am luat un spray lacrimogen de la magazinul de arme de vânătoare. A expirat nefolosit spre bucuria mea. A mai urmat o masturbare în parcul Titan. Pregăteam la franceză o tipă de vreo patruzeci de ani, cam ca mine, dar blondă, când auzim unul floșcăind ceva în tufișul din spatele nostru. Normal că ne-am cărat noi și ne-am dus într-o zonă cu zgomot în care nu ne puteam concentra. Era mai sigur, nu și normal. Anul trecut, în 601, eram cu niște colege de doctorat care veniseră pentru prima dată în România. Una dintre ele, care nu mai văzuse un masturbel, s-a uitat și “l-a ajutatˮ până la capăt. Le-am sugerat să ne mutăm mai în față, lîngă șofer. Satisfăcutul a coborât la prima stație. Alte experiențe cotidiene: întrebări de genul “te fuți?ˮ sau urlete de pe clădiri în construcție: “mamă ce buze, numa’ bune de-un suptˮ…Unii mă huiduiau acum vreo două luni, în stația de autobuz, pentru că aveam un pulover roșu de angora pe mine, pufos. Era prea roșu și îndrazneț pentru ei, pesemne, se uitau ca la circ, nu alta. Ce am făcut să atrag atenția de-a lungul timpului? Nimic. Am fost tot timpul exagerat de “decentăˮ și mi s-a spus de multe ori asta.

Și-atunci, de ce se miră unii că suntem “posaceˮ și nu zâmbim? M-am gândit și eu la asta acum câțiva ani, recunosc, cînd m-am întors din Asia. Acolo oamenii îți zâmbesc și le poți răspunde, fără teamă, cu un zâmbet curat. După două săptămâni de Thailanda, rămăsesem cu un zâmbet frumos pe care voiam să îl păstrez. Îmi propusesem asta, dar mi-a trecut repede. Un domn se uită la mine zâmbind (pe o stradă prin Crangași) și schițez și eu un început de zâmbet când mă întrebă: “Vii?ˮ. Tot ce povestesc s-a întâmplat ziua-n amiaza mare. Nici acum nu mă întorc singură seara acasă. Iau un taxi dacă este întuneric. E mai sigur. Nu mă mai întreb dacă e normal să trăiesc cu frica de hărțuitori. E atât de bine împămîntenită că nici n-o simt, nu e ca o povară, e ca un dat. Știu, trist!

Hărţuirea stradală – un fenomen grav care este tolerat

Poate pentru mulţi nu înseamnă mare lucru. Dar fluierăturile, pâsâiturile, mimarea unor gesturi sexuale care duc până la atingeri cu tentă sexuală reprezintă hărţuire sexuală.

Ştiu de la colegele mele, de la prietene că ele se confruntă în fiecare zi cu astfel de situaţii. Legile din România nu fac altceva decât să omită faptul că această hărţuire stradală este o formă de hărţuire sexuală care ar trebui sancţionată.

Nu cred că doar femeile trebuie să sancţioneze ori să reacţioneze. Şi bărbaţii trebuie să o facă.

Poate că societatea românească nu observă că hărţuirea stradală este într-adevăr o problemă care lasă urme asupra femeilor. Din cauza unor asemenea comportamente, femeile se tem să se îmbrace într-un anumit fel pentru a nu stârni astfel de reacţii ori le este frică să meargă cu mijloacele de transport în comun după o anumită oră sau pur şi simple, să se plimbe. Hărţuirea stradală le provoacă anxietate, teamă că s-ar putea întâmpla ceva mult mai grav.

Image

Sursa imaginii: http://topnews360.tmcnet.com/topics/associated-press/articles/2010/10/31/112909-lawmakers-probe-street-harassment-nyc-women.htm

O prietenă mi-a povestit o astfel de experienţă.

„Trebuia să ajung la o prietenă acasă. Când mergeam printre blocuri, un bărbat, stătea pe o bancă şi se uita la mine insistent, aşteptând să mă apropii. Îmi spune: «Ce bună eşti…». După care îşi bagă mâna în pantaloni. Când am văzut asta, m-am speriat Şi am fugit înspre blocul prietenei mele, cu telefonul la ureche sunând-o să iasă după mine pentru că mi-era frică să nu mă urmărească. Şi asta se întâmpla într-o după-amiază….”

Cu toţii cred că am auzit de astfel de întâmplări. Ceea ce este de fapt important este felul în care reacţionăm. Evenimentele de acest gen sunt tratate îndeosebi ca făcând parte din realitatea noastră zilnică. În plus, mai provoacă şi zâmbete, mai ales din partea celorlalţi bărbaţi care au fost părtaşi la o ciupitură, la un un comentariu cum ar fi „Ce bine araţi, gagica!” sau la un gest cu tentă sexuală. Mulţi suntem pasivi în faţa acestor întâmplări şi nu reacţionăm în niciun fel, nici atunci când pot degenera lucrurile. Oricât de aparent neînsemnat ar fi gestul respectiv, acesta trebuie dezaprobat şi sancţionat. Fiecare am observat astfel de gesturi Şi n-am reacţionat în niciun fel, pentru că poate nu ne-am pus niciodată problema consecinţelor. Dar cred că e timpul să luăm atitudine Şi să condamnăm astfel de gesturi. Dacă statul nu se ia nicio măsură concretă pentru prevenirea acestor cazuri, atunci schimbarea ar trebui să pornească de la noi. Eu vă propun şi vă îndemn să fim noi cei care aducem schimbarea!

Robert Moisa

%d blogeri au apreciat asta: