Arhive blog

Mărturie A. L.

Logo NEW Centrul Filia_RGB

EEA Grants

Drumul spre facultate începe cu autobuzul 139, autobuz care ajunge din Zețarilor până la Piața Leul via Piața Rahova. La stația Locotenent Nicolae Găină au urcat doi controlori și o controloare, care în scurt timp au trecut la treabă, adică la vânat amatori și amatoare de super senzații tari (mers cu ratb-ul fără călătorie). Și pentru că au căutat au și găsit: o femeie (în jur de 25 de ani), care spunea că nu are nici călătorie validată și nici nu e obligată să se legitimeze în fața controlorilor RATB (din punctul meu de vedere, nimic mai corect). Însă, problema persoanei respective, cu controlorii, a devenit și problema mea și a altor două persoane din autobuz, în momentul în care nu o lăsau nici să coboare și nici măcar să se miște, căci o țineau fixată în dreptul ușii din spate, care nu se mai deschidea din cauza faptuli că era blocată de cei doi controlori, formând un pătrat (ușa-bara care delimitează cele 3 locuri din spate de urcarea din spate- mâna dreaptă a controlorului recalcitrant – mâna stângă a controlorului recalcitrant) în jurul persoanei amatoare de super senzații tari.
Așadar, avem o persoană ieșit din comun de vinovată și care merita închisoare pe viață pentru că a mers cu RATB-ul fără să valideze călătoria, un controlor recalcitrant și roșu la față de mânie, un controlor mai puțin recalcitrant dar care ținea partea colegului său mult mai violent în limbaj și o controloarea care nu a luat parte la penibila scenă, dar factorul surpriză: călătorii care s-au solidarizat. Problema este că femeia a stat trei stații cu acel controlor recalcitrant în brațe, sau aproape în brațe. Controlorul nu părea că dorește nici să vină poliția, deși bolborosea ceva despre poliție, nici să lase „infractoarea” să coboare. Era de două ori mai masiv decât femeia fără călătorie și nu părea să îl dea ceva înapoi de la a-și duce planul la capăt (probabil avea unul pentru că nu văd de ce ai priva de libertate o persoană și a striga prin autobuz). După trei stații în care persoanele care s-au solidarizat au schimbat opinii cu controlorul despre ce infracțiuni a comis el, printr-un procedeu mai puțin prietenos, dar nonviolent, aplicat recalcitrantul controlor, din partea „masei de oameni” care s-a solidarizat, persoana fără călătorie a reușit să coboare, însă cu prețul de a fi parte la o scenă deloc plăcută: strigăte și bruscări din partea controlorului încă recalcitrant.
Spun încă, pentru că suntem deja pe trotuarul staței Bulevardul Iuliu Maniu, loc în care controlorul încă se agită și o bruschează pe femeie în scopul aplicării unei amenzi, presupun(deși mă îndoiesc total de asta). Alături de fată a mai fost bruscată și înjurată una dintre persoanele care au ajutat-o pe călătoarea fără călătorie validată să scape din autobuz și implicit din strânsoarea controlorului. Concluzia este că în general femeile sunt predispuse la a fi hărțuite în mijloacele de transport în comun, în plus, sunt predispuse la hărțuiri din partea controlorilor când nu au validat cardul, lucru care nu se întâmplă dacă bărbații nu validează cardul de călătorie.

 Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org
http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Dana P.

Un exemplu de hărțuire stradală asupra căruia consider că merită tras un semnal de alarmă este cea din mijloacele de transport în comun, cu precădere tramvai și autobuz. Dupa ce în destule rânduri am fost victima șicanelor din tramvaie și autobuze, am decis că a venit momentul să mă apar și eu cum pot.

Hărțuirea în autobuz, de către necunoscuți, se desfășoară după părerea mea, prin remarci, șicane, jigniri, înjurături și mai ales prin aluzii sexuale sau chiar prin sintagme nespus de scârboase și ofensatoare la adresa femeilor și a fetelor (!), de cele mai multe ori însoțite de gesturi pe măsură. Am văzut femei de toate vârstele și înfățișările cum nu spun nimic, nici macar un cuvant, retrăgându-se rușinate într-un colț și așteptând deschiderea salvatoare a ușilor pentru a se putea îndepărta. Toate acestea din rușine. Ca și cum este o rușine pentru noi, femeile, să fim hărțuite și jignite cu aluzii sexuale.

Adevărul este că învinuirea victimelor hărțuirii stradale este un procedeu cu adevarat eficient de control. În ceea ce mă privește, încerc să am cât mai multă grija, iar în momentul în care consider că am ce face pentru a combate hărțuirea în spațiul public, ripostez după puteri.

În perioada liceului, vara, eram în autobuz și am observat că s-a urcat un om care la un moment dat mă hărțuise: aluzii sexuale jignitoare, gesturi obscene, înjurături. Era greu să nu-l țin minte. Imediat dupa ce s-a urcat liniștit și pașnic, s-a îndreptat către mine. Stiam „rutina”: vine încet lângă mine, spune pe un ton jos câteva jigniri astfel încât să mă întreb dacă oare am auzit bine. După urmează să spună tot ușor, în liniște (să nu care-cumva să se simtă ceilalți călători deranjați), iar apoi să pună mâna sa pe mine. Atunci când mă sesizez și mă întorc își cere încet scuze, astfel încât să pară că nu a vrut și a fost din greșeală, din cauza aglomerației, iar in timp ce eu aștept ca el să plece sau să se deschidă ușile la următoarea stație, să mai pună mâna pe mine. În principiu, acesta era scenariul, care chiar îi mersese din plin până atunci.

Însă de data aceasta a venit ușor în dreptul meu, a pus o fracțiune de secundă mâna pe fundul meu, dupa care am spus cu vocea ridicată astfel încât tot autobuzul să audă: „Domnule, insist să vă luați în secunda asta mâna de pe fundul meu și să coborâți imediat din autobuzul ăsta! Lăsați-mă în pace, că nu raspund de mine!”. Toata lumea a amuțit, s-a uitat la el, s-a distanțat de el, iar el a coborât așa cum am spus, imediat din autobuz, efectiv luând-o la fugă. Femeile din autobz nu spuneau nimic, însă absolut toate aveau un semi-surâs pe față.

Trebuie să spun că dupa ce s-au uitat bine la el ca să îl recunoasca data viitoare când îl văd, persoanele din autobuz nu s-au comportat ca și cum eu eram ciudata, ba chiar m-au făcut să mă simt în largul meu restul stațiilor. Nu eu am foat privită ca „nebuna aia”, ci agresorul. Mi-am continuat ziua, iar seara acasă i-am povestit și mamei cele întâmplate, urmând să aud „Bravo, ai făcut ce trebuia. Nu putem să nu facem nimic pentru ca ne e frică de ei sau să nu ieșim noi penibil din situație. Să mi-l descrii și mie, să știu și eu cum arată”.

Mărturie Simona – Maria C.

Luna iunie, anul acesta… o zi obișnuită de muncă pentru mine, de școală pentru fețita în vârsta de 11 ani, de care  am avut grijă și o duceam și la școală, în cartierul Titan. Am ajuns mai devreme la școală așa că am hotărât amândouă să mergem în parc, în Titan. Exact când am intrat în parc, în fața noastră mergeau doi băieți, arătau în jur de 16-18 ani. Când ne-au văzut, au început cu clasicele ,,pis”-ăieli, cu fluierături și tot arsenalul lor verbal. Pe fetiță o amuza puțin, dar eu care am trecut de atâtea ori prin asta, dar și prin altele mai rele de atât, m-am enervat, însă nu le-am răspuns.

S-au ținut o bună bucată din timp după noi, la un moment dat deja trecuseră ei în spatele nostru. Eu eram decisă că nimeni și nimic nu-mi va strica plimbarea și bucuria de a fi, măcar pentru 10 minute, în natură. Însă au apărut cei doi, care simțeau nevoia acută să se bage în seamă cu noi. După ce am văzut că cei doi tot se țin după noi, mie și fetiței ne-a venit aceeași idee: să ne prefacem că eu sunt mama ei, deși era evident că e exclus asta, însă nu ne-a păsat. Voiam să-i iau peste picior, să nu le dau satisfacția că m-au atins cumva glumele lor.

Așa că, știind că cei doi sunt atenți la ce vorbim noi, fetița s-a oprit și mi-a zis ,,Mamiii, mergem să vedem rațele?”, iar eu am continuat jocul. Cei doi au rămas cu gurilescate pentru o fracțiune de secundă, iar după au comentat ,,ce glumă bună, nu suntem proșticredem asta.” Ce a contat a fosteu și ea ne-am amuzat pe seama lor, cât mai vizibil, pentru ca eivadă, am făcut-o să înțeleagă că niciuniat nu trebuie să se ia de ea pe stradă, iar cei doi indivizi în cauză s-au simțit cumva prost și s-au oprit.

Probabil unii o fac pentru a se băga în seamă, în timp ce alții au gânduri mai urâte, cum ar fi bărbatul care, într-o zi, acum vreo șase ani, m-a urmărit vreo trei străzi.

Am avut noroc că mi-am dat seama că se ținea de ceva timp după mine, însă nu existau magazine în zonă și nu aveam unde să intru, ca să scap de el. Aveam vreo 16 ani și mă temeam rău, eram mai timidă și din cauza altor întâmplări de genul acesta, iar atunci mă speriam ușor pentru că nu erau trecători sau măcar un magazin, ceva. Până la urmă am ajuns la biserica din zonă și am intrat. Deși mergeam din ce în ce mai repede, nu m-am oprit. Știam că el își dăduse seama că l-am văzut, așa că a început și el să meargă mai rapid. La o secundă de când intrasem în biserică, intrase și el. Teroarea pe care o simțeam s-a mărit când am văzut că nu era decât o femeie în vârstă în biserică și era pe punctul de a pleca. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, tremuram și îmi era frică, dar am încercat să mă comport normal, nu voiam să vadă că mă tem de el. Am stat cam 15 minute în biserică, în timpul ăsta intrase încă un bărbat, iar el, cel care mă urmărise atâta drum, era încă acolo, în biserică, lângă ușa de la ieșire și aștepta să ies eu. Am stat tot timpul cât mai în față în biserică, mă prefăceam că mă rog sau chiar mă rugam. După scurt timp, când m-am uitat în spate, nu mai era nimeni. Dar tot nu am ieșit, îmi era prea frică.  A fost o zi groaznică pentru mine, iar întâmplarea asta m-a urmărit ceva timp.

Din cauza acestei întâmplări, dar și a altora asemănatoare, am la mine mereu spray paralizant, dar și o atitudine de dură și ,,fearless” pe care o afișez mereu când apar situații de genul, deși în interior ma simt vulnerabilă și tremur de frică.

Mărturie Ruxandra S.

Cred că fiecare dintre noi, femei adică, avem cel puţin o experienţă în ceea ce priveşte acostarea pe stradă mai mult sau mai puţin violentă din partea bărbaţilor. De la acte foarte grave care şochează prin violenţă şi cruzime, până la cele mai comune claxoane, fluierături sau „hei, păpuşă/ frumoaso” sau ce le mai debitează, de care m-am săturat în cel mai puternic mod posibil. Hărţuirea stradală este prezentă, face parte din viaţa noastră de stradă cu stradă. Nu aş putea spune cu exactitate care este motivul pentru care se întâmplă, dar cu siguranţă îmi dă şi ne dă un sentiment de insecuritate şi neputinţă care mă face să trec pe partea cealaltă de stradă de fiecare dată când văd că se apropie un grup de bărbaţi/ băieţi care mi se par predispuşi la aşa ceva. Cumva nu mi se pare corect faţă de grupul respectiv. Îi prejudiciez şi pot chiar să se simtă ofensaţi. Însă „better safe than sorry” îşi găseşte un glas puternic în mine în astfel de situaţii.

Cea mai recentă experienţă în acest sens cu un grad mai ridicat de gravitate (am folosit cea mai recentă conştientă că nu va fi ultima), s-a întâmplat în sâmbăta dinaintea sărbătorilor pascale, în timp ce aşteptam legătura pentru trenul spre casă, în Focşani. Pentru că aveam de aşteptat o oră şi jumătate şi fusesem avertizată de un tip în tren să nu stau în gară că e dubios, m-am aşezat pe o bancă în afara gării lângă care stătea un grup de fete şi băieţi care păreau să nu aibă nicio treabă cu mine, dar mă gândeam eu că în caz de ceva, ar putea interveni. Însă, nu au făcut-o, poate şi pentru că e amuzant să vezi cum o tipă se chinuie să scape de un bărbat beat, care, în ciuda insistenţelor mele că nu am nevoie şi că aştept pe cineva, continua să îmi ofere bani ca să merg la el acasă. S-a potolit doar după ce, vrând să se aşeze lângă mine pe bancă şi cu mâna pe piciorul meu l-am împins, puţin cam violent ce-i drept, ameninţându-l, că sun la poliţie. Nu cred că trebuie să mai descriu modul în care a început să ţipe şi să ameninţe că mă bate şi că sunt crizată, că doar nu îmi făcea nimic.

Şi pentru că nu era de ajuns, după ce m-am mutat pe o altă bancă în parcul din faţa gării, pentru că mă gândeam că, fiind spaţiu deschis, pot să văd dacă se apropie cineva şi să evit ulterioare alte altercaţii de acest fel, a trecut pe lângă mine un alt bărbat care mi-a oferit şi el la rândul lui un loc de dormit în noaptea respectivă. De data asta nici nu m-am uitat în direcţia lui şi a plecat mai departe spunând întruna cât de îngâmfată, curvă, nesimţită sunt. S-a întors în 5 minute într-un taxi pentru o ultimă şansă acordată mie.

Rămăsesem perplexă. Îl văzusem pe acest al doilea individ că se uita de departe la mine în timp ce urla primul, dar credeam că pentru a interveni în caz că degenerează situaţia.

Bănuiesc că astfel de situaţii sunt frecvente însă în momentul acela am izbucnit în cel mai cu sughiţuri plâns. Mă simţeam atât de nesigură şi în pericol încât stăteam cu 112 tastat pe telefon, cu celălalt telefon vorbeam cu mama sau cu prieteni ca să ştie cineva în caz că se întâmplă ceva şi mi se învârtea capul ca un titirez pentru a vedea dacă se mai apropie cineva. Nu s-a mai apropiat. Doar un nene s-a aşezat pe banca de lângă mine şi cred că eram paranoică şi el avea doar treabă pe acolo, dar cred că aş fi urlat la el dacă mă întreba cât e ceasul.

Nu pot să spun că m-a marcat întâmplarea. Poate dintr-un soi de cinism pe care îl învăţăm atunci când băieţelul de nici şapte ani de la colţul străzii îţi pune mâna pe fund şi îţi zice că eşti bună, când treci pe lângă un oarecare şi te pipăie/ trage de fustă/ prinde de mână şi nu mai vorbesc despre lucrurile teribile care se întâmplă în mijloacele de transport în comun, cu precădere în Bucureşti. Nu m-a mirat nici reacţia acelui grup. Pentru băieţi era amuzant, probabil şi ei fac lucruri dintr-astea. Fetele se amuzau şi ele dar mai sec aşa, cu acelaşi cinism, ştiind că lucrurile astea se întâmplă.

M-a mirat foarte tare întrebarea din partea celor cărora le-am povestit ulterior despre cu ce eram îmbrăcată. Cumva ar fi justificat acest comportament dacă eram îmbrăcată într-un anumit fel. Ceea ce e total aberant! Însă e una dintre marile justificări ale bărbaţilor. Norocul meu că nu eram în niciun fel de ţinută indecentă. Şi m-a mai mirat atitudinea mea când discutam despre asta. Îmi puneam problema că fumam şi poate erau ei mai tradiţionalişti şi le-am atras atenţia, că aveam bagaje şi poate păream că n-am unde să stau, că era în ajunul Paştelui şi erau singuri şi trişti. Căutam justificări pentru ceva anormal şi pentru care eu nu aveam nicio vină, cu o atitudine de parcă eu eram vinovată în toată povestea asta.

Mărturie Arina D.

Turnu-Măgurele, un oraş de 25 de mii de locuitori, un oraş în care rar se întâmplă să nu ştii biografia oricărei persoane de pe stradă: o comună mai dezvoltată cu statut de municipiu, în care devianţele de comportament sunt sancţionate rapid, dar direct proporţional cu notorietatea persoanei în cauză. Este locul în care m-am născut, în care am învăţat să trăiesc ghidându-mă după principii învăţate de acasă, dar şi de pe stradă. Dar pare că nu toate devianţele sunt considerate ca atare. Un exemplu este următoarea întâmplare.

Eram spre finalul clasei a XII-a şi mergeam cu paşi mici spre liceul pe care urma să-l părăsesc. Am trecut pe lângă grădiniţa de copii şi mi-au atras atenţia câţiva băieţi gălăgioşi care se jucau. Mi-am îndreptat privirea spre ei, în timp ce mă gândeam la copilăria mea din curtea aceleiaşi grădiniţe, la jocurile şi visurile mele. Am fost întreruptă din evadarea mea în trecut de o propoziţie care m-a lăsat perplexă: „ Ce bună eşti! Mamă, ce te-aş fute!”. Băiatul de aproximativ şase ani, care încerca să mă cucerească în felul acesta, era aclamat de ceilalţi câţiva băieţi de aceeaşi vărstă, care păreau invidioşi pe curajul colegului lor. Erau copii- cu voce şi privire inocentă, dar cu o conduită de mascul feroce. M-am oprit din mers câteva secunde. I-am privit mirată. Protagonistul poveştii s-a întors la joacă.

Nu este o istorisire despre muncitori pe şantier, care pare că şi-au luat o slujbă part-time, pentru hărţuirea trecătoarelor. Nu vorbim despre un adolescent, care poate vrea doar să-şi impresioneze colegii. Nu vorbim despre studenţi, care poate au fost dezamăgiţi în dragoste şi acum urăsc femeia. Pare că femeile s-au obişnuit cu acestea, sau cel puţin, nu le mai miră. Sunt considerate circumstanţe atenuante, care, în opinia mea, reprezintă doar mari semne de întrebare asupra educaţiei lor. Aici vorbim, însă, despre un copil, care nu a descoperit femeia, care nu a descoperit încă viaţa înafara jucăriilor. Sau poate că da…

Ne gândim de unde a învăţat băieţelul respectiv să înjosească femeia? Răspunsurile întârzie să apară din cauza multitudinii factorilor care concură la o bună educaţie. Şi până la urmă ce înseamnă „o bună educaţie”? Nu ştiu deocamdată, dar văd cum părinţii îşi supun copiii unor scene interzise, din punctul meu de vedere. La un asemnea scenariu am fost martoră într-o intersecţie din capitală. O fetiţă de vreo şapte, opt ani îşi făcuse un job din a spăla parbrizele maşinilor oprite la stop. A venit şi la a mea. I-am făcut semn să plece, gest la care apelează majoritatea şoferilor. Fata a trecut la o altă maşină, în care se aflau un bărbat, la volan, în dreapta o femeie şi în spate, un băiat de aproximativ aceeaşi vârstă cu fata.

În momentul în care fata a aruncat apă pe parbrizul maşinii, şoferul a ieşit pe geam şi a început să o înjure: de neam, etnie, mamă, tată…S-a mutat la lunetă, pe care tocmai se pregătea să o spele. Bărbatul claxona. În câteva secunde, pune piciorul pe acceleraţie şi o împinge în maşina din spate. Fata era prinsă efectiv între cele două maşini şi ţipa de durere. Femeia care conducea autoturismul din spate a făcut ochii mari şi părea înţepenită pe scaun. A reuşit, totuşi, să se adune şi a dat puţin cu spatele, pentru ca fata să iasă din prinsoare. Toată lumea a privit scena, dar nimeni nu a coborât din maşină, să vadă dacă fetiţa are nevoie de ajutor. S-a făcut verde şi am plecat cu toţii spre treburile noastre, mult mai importante decât un copil rănit fizic şi psihic. Personajul principal al povestirii, conducătorul care a hărţuit verbal şi fizic fata era prea ocupat să-şi dea seama că în acelaşi loc se află şi băiatul lui- tot un copil, care va deveni bărbat, avându-l, cel mai probabil ca model pe tatăl lui.

Ne mai întrebăm de unde învaţă băieţeii să hărţuiască femeia?

Mărturie Simona N.

Puțin față de ce se întâmplă altor femei, mult față de ce nu ar trebui să li se întâmple acestora

Aflând de acest blog, mă întreb dacă am vreo mărturie de făcut. În primă instanță îmi răspund că nu. Am trăit, până când am mers la facultate, într-un mic orășel de provincie în care ne cunoșteam om cu om și în care rar se întâmpla, după știința mea, ceva rău. Apoi am mers la facultate. Prietenul meu era deja în București de vreo doi ani, m-a ajutat să mă acomodez, rar ieșeam seara neînsoțită de el, oricum eram tot timpul cu cineva, colege de facultate, de cămin sau alți prieteni. Nici în cluburi, nici pe stradă nu s-a luat nimeni de mine. Mergeam în Club A în fiecare miercuri (seara rock) și nu se întâmpla altceva în afară de dans și muzică.

Nu mă mir că mama îmi spunea mereu cât de liniștită e că nu plec singură la București. De fiecare dată bravam răspunzandu-i că mă descurc oricum singură și că am capul pe umeri. Ea nu se referea la mine, ci la pericolele din jur, e clar. Aveam colege care îmi povesteau cum erau “agățateˮ pe stradă, cum erau pipăite în autobuz, cum li se aruncau propuneri indecente din senin. M-am gândit mereu că mie nu mi se poate întâmpla pentru că nu port decolteu, că o tipă de patruzeci de kilograme cu benoacle de plastic nu poate reprezenta niciun interes pentru niciun atacator.

Dar iată că s-a întîmplat. Era prin 2000-2001. Ziua în amiaza mare, eram în stația de autobuz (Frigocom, Drumul Taberei), așteptam singură gândindu-mă la un examen, la căldura de-afară…Eram îmbrăcată în negru (blugi negri largi, tricou negru până-n gât), aveam în picioare niște mocasini roz și părul lung desfăcut pe umeri. Nu lipseau nici benoaclele. Nimic interesant în persoana mea privită din exterior, dacă e să mă întrebați pe mine. Aud ca prin vis niște pâsâituri, mă întorc, mă uit în stanga și-n dreapta, nimic. Aud niște cuvinte, mă întorc, un nene se masturba după un chioșc și ținea morțis să îl privesc. Mă fac că nu-l văd, dar se apropie și începe să mi se facă frică. Apar în stație doi tipi și mă pun între ei. Domnul cu pricina vine în spatele nostru, la vreo trei metri și începe să spună cât de bună sunt, ce mică și pesemne strâmtă sunt (logică de hipopotam) și ce mi-ar face și ce-ar ieși… Domnii de lângă mine nu zic nimic. Mă duc mai în stradă, după o mașină, el dă să vină după mine și în sfârșit apare autobuzul în care sar speriată. Îl sun pe prietenul meu care îmi spune că trebuia să fac scandal, să îl înjur, că ar fi plecat. Eu îi zic că nu cred pentru că nu pare unul care se masturbează și atît, că venise destul de aproape…Și dacă nu ar fi făcut-o? Mă puteam risca? Erau doi bărbați în jurul meu care nu au schițat niciun gest, puteam eu să fac mai mult? M-am dat jos la Rosetti și mi-am luat un spray lacrimogen de la magazinul de arme de vânătoare. A expirat nefolosit spre bucuria mea. A mai urmat o masturbare în parcul Titan. Pregăteam la franceză o tipă de vreo patruzeci de ani, cam ca mine, dar blondă, când auzim unul floșcăind ceva în tufișul din spatele nostru. Normal că ne-am cărat noi și ne-am dus într-o zonă cu zgomot în care nu ne puteam concentra. Era mai sigur, nu și normal. Anul trecut, în 601, eram cu niște colege de doctorat care veniseră pentru prima dată în România. Una dintre ele, care nu mai văzuse un masturbel, s-a uitat și “l-a ajutatˮ până la capăt. Le-am sugerat să ne mutăm mai în față, lîngă șofer. Satisfăcutul a coborât la prima stație. Alte experiențe cotidiene: întrebări de genul “te fuți?ˮ sau urlete de pe clădiri în construcție: “mamă ce buze, numa’ bune de-un suptˮ…Unii mă huiduiau acum vreo două luni, în stația de autobuz, pentru că aveam un pulover roșu de angora pe mine, pufos. Era prea roșu și îndrazneț pentru ei, pesemne, se uitau ca la circ, nu alta. Ce am făcut să atrag atenția de-a lungul timpului? Nimic. Am fost tot timpul exagerat de “decentăˮ și mi s-a spus de multe ori asta.

Și-atunci, de ce se miră unii că suntem “posaceˮ și nu zâmbim? M-am gândit și eu la asta acum câțiva ani, recunosc, cînd m-am întors din Asia. Acolo oamenii îți zâmbesc și le poți răspunde, fără teamă, cu un zâmbet curat. După două săptămâni de Thailanda, rămăsesem cu un zâmbet frumos pe care voiam să îl păstrez. Îmi propusesem asta, dar mi-a trecut repede. Un domn se uită la mine zâmbind (pe o stradă prin Crangași) și schițez și eu un început de zâmbet când mă întrebă: “Vii?ˮ. Tot ce povestesc s-a întâmplat ziua-n amiaza mare. Nici acum nu mă întorc singură seara acasă. Iau un taxi dacă este întuneric. E mai sigur. Nu mă mai întreb dacă e normal să trăiesc cu frica de hărțuitori. E atât de bine împămîntenită că nici n-o simt, nu e ca o povară, e ca un dat. Știu, trist!

Vlad Bîrdu

Fără cuvinte.

Foto & Concept : Vlad Bîrdu

Ioana Cîrlig

Foto & Concept : Ioana Cîrlig

Mărturie Catrinel C. : ”Am 28 de ani şi de aproximativ 21 de ani mă confrunt cu ceea ce numim ‘hărţuire stradală’. Cu timpul am devenit autistă şi am început să consider că a fi pipăită şi fluierată pe stradă este ceva normal! Nu, nu este normal. Vreau ca într-o zi fetiţa mea şi fetiţa ta să nu mai fie nevoite să treacă prin astfel de abuzuri. ”

Claudiu Popescu

Foto & Concept : Claudiu Popescu

Mărturie (sursă de inspiraţie) : ”Uite care- treaba, mie îmi place de mine aşa cum sunt şi-mi place să mă îmbrac mai provocator. Dintotdeauna am fost mai dezinhibată. Din cauza asta mi-am atras priviri, palme, vorbe. Uneori tipii chiar cred că o pereche de ciorapi cu jartiere la vedere sunt o invitaţie la sex. E greu să fiu cum vreau. Am învăţat să mă protejez, am devenit mai agresivă cu bărbaţii. E aiurea să fiu judecată după aparenţe, însă ştiu că dacă aş purta un sac pe mine pe stradă tot nu aş scăpa de pipăieli . ”

Cătălin Georgescu

Foto & Concept : Cătălin Georgescu

Mărturie (sursă de inspiraţie) : ”Am observat că agresorii au mai multe strategii. Când sunt mai mulți te pândesc, te adulmecă, te aleargă. Apoi, te prind într-un colț sau te înconjoară ca o haită. Tu te sperii, iar de aici încolo începe plăcerea lor. Le place să te simtă vulnerabilă, le crește potenţa. Ei râd și fac glume, te jignesc, fac mișto în timp ce tu te simți cârpă. Din momentul acela, te au. Te-au prins, chiar dacă scapi fără agresiune fizică. Hărțuirea nu înseamnă viol. Hărțuirea e mâna pusă la gură de teamă. ”

%d blogeri au apreciat asta: