Arhive blog

Mărturie Ruxandra Fatma Y. – Hartuirea stradala: “Nu am provocat pe nimeni!”

Auzim de nenumărate ori despre hărțuirea stradală ca fiind un fenomen provocat de femei. Se crede că vestimentația sumară sau așa-zisa “provocatoare” – invită, solicită pe bărbații de lângă noi să adreseze cuvinte mai mult sau mai puțin jignitoare sau apelative de multe ori într-o zonă grobiană a limbajului. Poate ți s-a înâamplat de multe ori să ai o ținută lejeră și să treci grabită pe stradă. Nu contează dacă tu ești cu gândul la copilul pe care tocmai trebuie să-l iei de școală sau că trebuie să ajungi la locul de muncă. Sau la farmacie, pentru că cineva din familie are febră 40 grade.

Se va gasi întotdeauna un “el” care să te fluiere, să-ți adreseze un “păpușico”sau orice altă aluzie la forma picioarelor, a sânilor, la pantalonii strâmti, fusta scurtă…

De obicei, ca un “dat”, o adevărată cultură marcată, infierată parcă pentru totdeauna, societatea emite prejudecăți greu de strămutat din mentalul colectiv. De cele mai multe ori, imaginea generală a hărțuirii stradale apare ca un fenomen provocat de femei, care nu știu să se acopere suficient, să se îmbrace decent, în așa fel încât să nu provoace. Doar studiile de specialitate și cercetările academice demonstrează pentru o secțiune priviliegiată a societății și aduce la cunoștiință că hărțuirea stradală este în primul rând o demonstrație “de forță” a masculinității, o agresiune din partea bărbaților care trebuie să-și demonstreze lor și apoi bărbaților din jurul lor că sunt bărbați “adevărați”, “macho”, puternici etc… O confirmare a puterii pe care trebuie să și-o demonstreze cu orice ocazie.

În scurta mea prezentare doresc să deconstruiesc mitul etern cu privire la faptul că femeile sunt cele care provoacă, iar hărțuirea este o urmare firească a acestei “provocări”. Sunt o femeie care provin dintr-o alta cultură (musulmană) care port valul tradițional și mă îmbrac într-un mod care să-mi acopere corpul cât mai mult cu putință. Este o alegere proprie de a dispune de propriul corp așa cum îmi place – dar nu despre aceasta este vorba în prezentarea mea.

Într-o zi de vară mergeam foarte grăbită să-mi iau copiii de la școală. Undeva foarte aproape de stația de metrou Dristor, un bărbat (am apreciat eu – cam 40 de ani), venea din fața mea și îmi spune : “ce țâțe frumoase ai! Te-aș mușca de sfârcuri”. Nimic din sânii mei nu se vedeau. Eram acoperită din cap până în picioare fără ca o parte a corpului meu să sugere în vreun fel formele. Cel mai mult m-a afectat psihic și emoțional. Îmi amintesc că după ce am trecut de acel domn îmi venea să plâng. În același timp mă simțeam într-un fel înăbușită. Pe stradă, dacă cineva ar vedea sau auzi o astfel de frază, ar râde și ar merge mai departe. Interiorul meu a fost însă profund afectat în acel moment. Foarte ciudat este că eu însămi am avut un sentiment de vinovăție. Ceea ce mi-a confirmat faptul că interiorizasem ca pe ceva normal toate prejudecățile societății – “femeia e de vină”! Da! Doar daca ești femeie poți înțelege revolta interioară din acel moment, frustrarea care te cuprinde și neputință. Dacă ar fi să dau curs prejudecăților, aș întreba unde era provocarea mea? În ce fel vestimentația mea a invitat la ceva sau a provocat afirmațiile acelui bărbat? În astfel de cazuri, femeile sunt sfătuite să tacă. Orice răspuns sau condamnare în acel moment îți poate aduce și alte necazuri sau agravarea hărțuirii. De cele mai multe ori, bărbații care hărțuiesc nu se opresc doar la un cuvânt…

Concluzia experienței mele este că nu contează modul în care ești îmbrăcată. Hărțuirea stradală nu este o problemă a femeilor care trebuie să se conformeze unui anumit tip de vestimentație pentru a nu atrage sau provoca. Societatea trebuie să știe, să înțeleagă că hărțuirea stradală este în primul rând o agresiune din partea bărbaților, pe care trebuie s-o înțeleagă, s-o conștientizeze ca o agresiune.

 

De Ruxandra Fatma Y.

Reclame

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Diana Gândilă

Foto & Concept : Diana Gândilă

Mărturie (sursă de inspiraţie) : ”Am ajuns să mă gândesc întotdeauna cu ce mă îmbrac şi asta nu pentru că aş fi o victimă a modei. Întotdeauna sunt atentă la vestimetnaţie, pentru a-mi acoperi sânii sau picioarele, pentru a fi decentă şi pentru a trece neobservată pe stradă. Uneori mă gândesc că sunt singura femeie care face asta, dar apoi trec strada şi mai văd altele care ca şi mine, se acoperă cu eşarfe când trec pe lângă un grup de bărbaţi. Nu sunt singură, iar asta mă întristează mai tare. Aş vrea să putem purta ce dorim fără teamă!”

%d blogeri au apreciat asta: