Category Archives: Editoriale

Hărțuirea stradală – tolerată de către stat?

Hărțuirea stradală este situația cea mai des întâlnită în România zilelor noastre. Femeile sunt deseori pradă acestor agresiuni verbale, de priviri ce sunt deseori jenante, de analize fără să vrei.

De multe ori te întrebi de ce tocmai eu? De ce trebuie să fiu privită insistent fără să acționez împotriva celui care se uită la mine insistent și fără sens? De ce statul nu face nimic pentru a împiedica lucrul acesta? De ce, dacă sunt femeie, trebuie să suport anumite vorbe spuse doar pentru că sunt femeie? Și multe alte întrebari care câteodată n-au niciun răspuns.

De exemplu, mi se întâmplă și mie deseori când merg pe stradă, indiferent că mă duc la facultate sau la job-ul meu, să fiu acostată pe stradă de diverși bărbați . Dacă până acum doi ani treceam și nu-i băgam în seamă, deși recunosc cinstit că mă enervam și nu suportam să văd cum un străin se uita la mine și are diverse comentarii sau diverse reacții care mai de care mai dubioase, de când am învățat că și noi avem drepturi, că nu e nimeni în măsură să intre în sfera ta de drepturi, atunci parcă s-a produs o schimbare și am început să ripostez într-un mod ferm ori de câte ori cineva se leagă de mine.

Ciudat este faptul că nu ai cui să i te plângi, mă refer la autorități. Dacă le spui că un bărbat s-a uitat mai insistent la tine sau că a avut niște replici ofensatoare la adresa ta, autorităților li se pare că aceste abuzuri sunt banale, puerile sau primești o replică de genul: ,,Recunoaște că ți-a placut“.

Și atunci preferi să te descurci singură, ca în multe alte dăți și să combați singură aceste nedreptăți, chiar dacă unora li se pare fără sens. Nimeni nu se întreabă dacă pentru mine chiar are sens combaterea acestor manifestări. Chiar nu vreau să mai suport așa ceva, chiar vreau să fie pedepsite de lege aceste acostări din partea bărbaților. Și numai vreau ca atunci când îi spui cuiva ce ai pe suflet, legat de tema aceasta, să te scoată tot pe tine cea vinovată, că ia uite cum te-ai îmbrăcat, vezi că acest tricou e puțin cam decoltat, vezi că rochița e cam scurtă și că e normal să se ia de tine. Pentru mine chiar nu e normal si nu mai vreau să fiu eu cea vinovată.

Și atunci mă întreb: Care este rolul statului în toace aceste cazuri? Ce face statul pentru a-mi apăra mie drepturile? Ce face statul pentru ca eu să merg în siguranță pe stradă?

Ana-Camelia A.

 

Reclame

Hărţuirea stradală – un fenomen grav care este tolerat

Poate pentru mulţi nu înseamnă mare lucru. Dar fluierăturile, pâsâiturile, mimarea unor gesturi sexuale care duc până la atingeri cu tentă sexuală reprezintă hărţuire sexuală.

Ştiu de la colegele mele, de la prietene că ele se confruntă în fiecare zi cu astfel de situaţii. Legile din România nu fac altceva decât să omită faptul că această hărţuire stradală este o formă de hărţuire sexuală care ar trebui sancţionată.

Nu cred că doar femeile trebuie să sancţioneze ori să reacţioneze. Şi bărbaţii trebuie să o facă.

Poate că societatea românească nu observă că hărţuirea stradală este într-adevăr o problemă care lasă urme asupra femeilor. Din cauza unor asemenea comportamente, femeile se tem să se îmbrace într-un anumit fel pentru a nu stârni astfel de reacţii ori le este frică să meargă cu mijloacele de transport în comun după o anumită oră sau pur şi simple, să se plimbe. Hărţuirea stradală le provoacă anxietate, teamă că s-ar putea întâmpla ceva mult mai grav.

Image

Sursa imaginii: http://topnews360.tmcnet.com/topics/associated-press/articles/2010/10/31/112909-lawmakers-probe-street-harassment-nyc-women.htm

O prietenă mi-a povestit o astfel de experienţă.

„Trebuia să ajung la o prietenă acasă. Când mergeam printre blocuri, un bărbat, stătea pe o bancă şi se uita la mine insistent, aşteptând să mă apropii. Îmi spune: «Ce bună eşti…». După care îşi bagă mâna în pantaloni. Când am văzut asta, m-am speriat Şi am fugit înspre blocul prietenei mele, cu telefonul la ureche sunând-o să iasă după mine pentru că mi-era frică să nu mă urmărească. Şi asta se întâmpla într-o după-amiază….”

Cu toţii cred că am auzit de astfel de întâmplări. Ceea ce este de fapt important este felul în care reacţionăm. Evenimentele de acest gen sunt tratate îndeosebi ca făcând parte din realitatea noastră zilnică. În plus, mai provoacă şi zâmbete, mai ales din partea celorlalţi bărbaţi care au fost părtaşi la o ciupitură, la un un comentariu cum ar fi „Ce bine araţi, gagica!” sau la un gest cu tentă sexuală. Mulţi suntem pasivi în faţa acestor întâmplări şi nu reacţionăm în niciun fel, nici atunci când pot degenera lucrurile. Oricât de aparent neînsemnat ar fi gestul respectiv, acesta trebuie dezaprobat şi sancţionat. Fiecare am observat astfel de gesturi Şi n-am reacţionat în niciun fel, pentru că poate nu ne-am pus niciodată problema consecinţelor. Dar cred că e timpul să luăm atitudine Şi să condamnăm astfel de gesturi. Dacă statul nu se ia nicio măsură concretă pentru prevenirea acestor cazuri, atunci schimbarea ar trebui să pornească de la noi. Eu vă propun şi vă îndemn să fim noi cei care aducem schimbarea!

Robert Moisa

Mărturie Nicoleta A.

În ultimii ani, mi-am făcut un obicei din a mă opune hărţuitorilor stradali la nivel micro, adică atunci când victima sunt eu sau o femeie care îmi este în preajmă. În funcţie de context şi de dispoziţie acţionez diferit. Cel mai frecvent mă opresc din mers ostentativ şi întreb/ îi intreb (e un sport care se practică în grup) cum ar fi dacă chestia asta li s-ar întâmpla mamei, surorii sau prietenei lor. Dacă comentariile sunt deosebit de aluzive (a se citi vulgare) îmi reprim impulsul educativ şi prefer să răspund – cu precădere, gestual – făcând apel la acelaşi registru stilistic: cel al insultelor. Nu îmi dau seama dacă vreuna din cele două abordări îi descurajează pe hărţuitori, cert este că îi amuză: pentru ei este „doar” o glumă. De fapt, cum se simt ei mă interesează mai puţin, faptul că nu rămân pasivă ma ajută pe mine şi, mai ales, în adâncul meu sper ca practica să se răspândească la femeile din jur, pentru ca pe viitor să contracareze şi ele atitudinile hărţuitoare, fie că sunt victimele sau nu.

Hărţuirea (de toate felurile) nu trebuie tolerată, cu atât mai mult în spaţiul public, unde atacatorii ar trebui supuşi oprobiului în mod sistematic. Hărţiuirea stradală nu este un fenomen cu care se confruntă „anumite” femei – cele îmbrăcate sumar sau provocator după standardele unora – este o realitatea din viaţa de zi cu zi a femeilor şi debutează de la vârste foarte fragede. Personal, cele mai agresive forme de hărţuirea stradală cu care am avut de-a face sunt de la 12-14 ani, când mi-a fost pusă mâna pe fund de multe ori (inclusiv sub formă de palmă) şi o dată pe sâni. Nu am avut curajul să îi spun mamei sau altcuiva din familie şi am considerat că trebuie să rezolv problema singură, astfel am insistat să îmi cumpăr tricouri largi şi în culori sobre. De asemenea, aş vrea să atrag atenţia că mai există o formă de hărţuire cu care  până şi fetele sub 10 ani se confruntă foarte des, socialmente acceptabilă: „săpuneala” de iarnă. Îmi amintesc şi acum spaima cu care trăiam la sfârşitul orelor în iernile lungi, abundente în zăpadă, de la jumătatea anilor ’90. Fetele trebuie să înveţe foarte devreme să se ferească de băieţi în anumite circumstanţe, să se obişnuiască cu ideea că agresivitatea acestora este justificată în (excesiv de) multe cazuri de către părinţi şi, mai grav, de către educatori, că pe undeva sigur este şi vina lor, că poartă o parte din vină, deşi sunt victime. Este vremea să îi arătăm cu degetul pe hărţuitori, să atragem atenţia asupra lor, să ne înfuriem şi să ne apărăm reciproc: societatea trebuie să înveţe că aceşti indivizi trebuie stigmatizaţi.

Hărţuirea stradală nu se întâmplă când „eşti mare”

Andreea M.

Hărţuirea stradală nu se întâmplă când „eşti mare”, aproape că se învaţă de mic copil. Şi de o parte şi de alta a baricadei. Începe, dacă vrei, încă din momentul în care în faţa blocului băieţii îţi ridică fusta în joacă „aşa-i moda la Paris”, apoi continuă gradual cu cât înaintezi în pubertate, devenind din ce în ce mai serios totul şi cu oameni pe care nu îi cunoşti. Ideea este că ne obişnuim cumva să fim agresate, pipăite, fluierate. Noi „învăţăm” asta de mici. Aşa cum şi ei –agresorii- o învaţă. Cumva face parte din cotidian. Cumva ţi se pare că nu poţi riposta. Cumva ţi-e şi teamă când mergi singură noaptea pe stradă şi vezi în faţă un grup de băieţi. Şi te-ai obişnuit aşa. Cumva te revolţi când ziua în amiaza mare eşti apucată de fund şi îţi zâmbeşte tâmp un mascul ieşit la „vânătoare”. Cumva rolul de gazelă nu ţi se potriveşte. Cumva nu se simţi flatată de „complimentele” cu tentă sexuală. Cumva e natural şi normal să îţi faci strategii şi rute atunci când te întorci din oraş acasă. Cumva e de datoria ta să fii prevăzătoare. Mereu. Și într-un fel, da, eşti datoare să te ţii în siguranţă şi faci pentru asta orice. Inclusiv să laşi teama să devină un prieten apropiat când eşti pe stradă, un radar. Mai bine prevăzătore şi la pândă decât să păţim ceva! Cumva ne-am educat simţindu-ne potenţiale victime şi trăim cu spaima că oricând poveştile cu violuri şi alte agresiuni fizice în spaţiul public ce le-am auzit la altele ar putea să ni se întâmple. Uneori e ca un război rece întreaga situaţie. Și te consumă.
(Chiar, te-ai gândit vreodată să calculezi cam câte minute pierzi cu această teamă?)
Ţin minte că ajunsesem să merg cu căştile în urechi doar ca să nu aud replici –adresate mie sau altor fete-, pentru că mă deranjează şi nici nu ştiu să le combat. Era mai simplu să nu aud, gândeam eu. Dădeam muzica la maxim când treceam pe lângă un grup de bărbaţi (oricât de stereotipal ar suna, ei sunt cei mai vocali) şi teama, furia păreau aproape suportabile. Ţin minte un moment anume în care treceam pe lângă un grup de muncitori ce asfaltau şi bineînţeles nu am auzit nimic şi pentru că nu am reacţionat s-au gândit să arunce cu nisip după mine pentru a-mi atrage atenţia. Și da, mi-au atras-o băgându-mi nisip în sandale. Îi felicit. Altă dată, mergeam pe bulevardul Regina Elisabeta să mă întâlnesc cu o prietenă, era toamna, purtam pardesiu şi bască. Un grup de patru  băieţi venea spre mine, când trec pe lângă ei mă înconjoară, mă strâng în braţe şi nu mă lasă să trec. Unul din ei dă să mă sărute, pun cotul între mine şi el. Pentru ei era amuzant, eram amuzantă aşa speriată. Râdeau. Au trecut mai departe, după ce mi-au aruncat câteva jigniri pentru că nu am reacţionat cum trebuie la complimentul ce tocmai mi-l făcuseră. Am continuat să merg, dar picioarele îmi tremurau.  Îmi venea să plâng, dar nu de teamă, ea trecuse deja, ci de revoltă şi scârbă. De neputinţă. Mi-era ciudă că nu ştiu să ripostez, să lovesc, să împing. Să cadă şi să râd şi eu. Mă scoate din minţi râsul, faptul că îmi simt teama şi se amuză. Mă enervează teribil raportul acesta de forţe inegal şi faptul că un bărbat pentru că este fizic mai puternic îşi poate permite dacă vrea să mă facă să mă simt slabă psihic, neputincioasă, o cârpă. La fel cum am simţit şi când am văzut bărbatul acela masturbându-se în faţa mea în timp ce eu eram pe o bancă mai retrasă şi citeam în parc. Mi-a fost teamă, ştiam că putea să îmi facă orice nu era nimeni în jur. Mi-am strâns lucrurile încet, jucând teatru, m-am ridicat şi am plecat de parcă asta îmi dorisem eu. Mergeam cu urechile ciulite pentru a simţi dacă mă urmează. Când am ajuns pe o alee populată am răsuflat uşurată.
M-am gândit tot drumul după aceea că oricât ai încerca să nu vezi, ei tot te vor face. E ca scena aceea din Portocala mecanică în care Alex este ţinut forţat cu ochii deschişi pentru a fi educat. Aşa şi noi. Căutăm mecanisme, fiecare după puteri: ne îmbrăcăm mai „decent”, mergem mai repede, punem căşti, ţinem bastoane şi spray-uri paralizante în poşetă, mergem cu cheile în mână, ne uităm în stânga şi în dreapta când deschidem uşa blocului, alegem aleile populate pentu plimbare sau relaxare, schimbăm străduţele întunecate pe unele mai luminoase. Chiar încercăm să nu mai vedem şi să nu mai simţim hărţuirea. Facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ajunge în siguranţă acasă. Zi de zi. Doar între patru pereţi putem găsi liniştea, dar până la acei patru pereţi familiari ai de trecut strada, de urcat scările şi de luat liftul. Simplu, nu? Poate pentru alţii.
Perversitatea hărţuirii nu constă în efectul fizic propriu zis. Nici măcar nu trebuie să se petreacă zilnic, nici măcar nu trebuie să simţi o mână cum  ţi se ridică pe sub fustă în RATB pentru a o conştientiza. Ea e prezentă şi prin absenţă. E acolo, în mintea noastră, cuibărită. Şi de fiecare dată când suntem agresate ni se reconfirmă teama, suspiciunea şi totul creşte în amploare. E un cerc vicios pe care îl poţi sparge refuzând teama. Dar chiar şi aşa, după un process lung în care te lupţi tu cu tine să nu-ţi mai fie teamă, gândul că o vei putea „păţi” nu te slăbeşte. Niciodată.

Taxele şi impozitele mele sau despre cum am ajuns să-mi plătesc ‚fluieraşii’…

Oana Băluţă

Crunta ironie face că eu îmi plătesc propriii fluieraşi. Pe unii dintre ei, că-s mulţi…

Adică pe cei care strigă după mine:   ” ce bună eşti… ce ţi-aş face…ce bucată … ce … ce…”

Cum de îi plătesc?!

E responsabilitatea mea de cetăţeană să virez taxe şi impozite către stat, acestea merg şi către primărie care mai departe contractează firme pentru reabilitarea blocurilor. Odată cu reabilitarea blocurilor apar fluieraşii plătiţi de noi.  De noi, femeile. De noi, taţii, soţii, logodnicii, partenerii, prietenii, iubiţii femeilor hărţuite pe stradă.

Fluieraşul de şantier nu e singura categorie de hărţuitor stradal. De multe ori am impresia că ar trebui să devină o nouă ocupaţie în COR (Clasificarea Ocupaţiilor din Romania, pentru necunoscători..).

Unii sunt profesionişti cu adevărat. Te fac să te simţi MI-ZE-RA-BIL. Umilită, mică, neînsemnată. Pur şi simplu au un talent fantastic şi reuşesc să şteargă cu tine pe jos cu două trei cuvinte pe are ţi le aruncă, prin atitudinea pe care o au care ‚spune’: „eu pot şi am dreptul să fac aşa, să mă port cum mă port”.

De ce? Pentru că e acceptabil şi onorant în multe cercuri sociale. Şi politice, pană la urmă.

Imaginaţia lor nu e foarte bogată. Enorm de mult din ceea ce rostesc şi fac este redundant. Noi, femeile, ştim şi recunoaştem asta. Dar cand o spun au mult aplomb. Au încredere. Încredere în propriile forţe, în faptul că ceea ce fac este bine, este recompensat, este meritoriu, e cumva. Se simt bine şi în putere. Valorizaţi aproape…

Pasaitul fluieraşului nu e unica întamplare. Evident. Dar e cea mai recentă acum cand scriu randurile acestea. S-a întamplat în urmă cu 20 de minute, ‚acum’ fiind 6 iunie 2012 ora 12.31 p.m.

Povestea mi se pare crunt de sarcastică. El lucrează, iar eu îi furnizez resursele financiare.

Impactul lor asupra mea?! De mult timp nu mai este umilinţă. Din clipa în care am înţeles mecanismul …

Acum mi-a urcat sangele în obraji, am simţit cum ‚pulsează vena care anunţă furtuna’, cum apare pata neagră de furie în faţa ochilor. Da, eu mă enervez. Cred că e limpede… Mă enervez teribil. Mă irită visceral „pasaiturile”, „hei-urile” şi toată gama de onomatopee care însoţesc hărţuirea stradală. Jocul „de-a care-pe-care”….

Toată furia mea a dispărut ca prin farmec.. M-a „liniştit” o cruntă ironie. Gandul ivit brusc: eu îl plătesc! Da, el stă sprijinit de marginea blocului şi mă pasaie, dar îşi ia banii din taxele şi impozitele mele….

Să mori de ras, nu alta… Eu, el şi instituţiile statului.

Interesant triunghi, aş zice…

De n-ar mai fi odată…

 

%d blogeri au apreciat asta: