Mărturie A. L.

Logo NEW Centrul Filia_RGB

EEA Grants

Drumul spre facultate începe cu autobuzul 139, autobuz care ajunge din Zețarilor până la Piața Leul via Piața Rahova. La stația Locotenent Nicolae Găină au urcat doi controlori și o controloare, care în scurt timp au trecut la treabă, adică la vânat amatori și amatoare de super senzații tari (mers cu ratb-ul fără călătorie). Și pentru că au căutat au și găsit: o femeie (în jur de 25 de ani), care spunea că nu are nici călătorie validată și nici nu e obligată să se legitimeze în fața controlorilor RATB (din punctul meu de vedere, nimic mai corect). Însă, problema persoanei respective, cu controlorii, a devenit și problema mea și a altor două persoane din autobuz, în momentul în care nu o lăsau nici să coboare și nici măcar să se miște, căci o țineau fixată în dreptul ușii din spate, care nu se mai deschidea din cauza faptuli că era blocată de cei doi controlori, formând un pătrat (ușa-bara care delimitează cele 3 locuri din spate de urcarea din spate- mâna dreaptă a controlorului recalcitrant – mâna stângă a controlorului recalcitrant) în jurul persoanei amatoare de super senzații tari.
Așadar, avem o persoană ieșit din comun de vinovată și care merita închisoare pe viață pentru că a mers cu RATB-ul fără să valideze călătoria, un controlor recalcitrant și roșu la față de mânie, un controlor mai puțin recalcitrant dar care ținea partea colegului său mult mai violent în limbaj și o controloarea care nu a luat parte la penibila scenă, dar factorul surpriză: călătorii care s-au solidarizat. Problema este că femeia a stat trei stații cu acel controlor recalcitrant în brațe, sau aproape în brațe. Controlorul nu părea că dorește nici să vină poliția, deși bolborosea ceva despre poliție, nici să lase „infractoarea” să coboare. Era de două ori mai masiv decât femeia fără călătorie și nu părea să îl dea ceva înapoi de la a-și duce planul la capăt (probabil avea unul pentru că nu văd de ce ai priva de libertate o persoană și a striga prin autobuz). După trei stații în care persoanele care s-au solidarizat au schimbat opinii cu controlorul despre ce infracțiuni a comis el, printr-un procedeu mai puțin prietenos, dar nonviolent, aplicat recalcitrantul controlor, din partea „masei de oameni” care s-a solidarizat, persoana fără călătorie a reușit să coboare, însă cu prețul de a fi parte la o scenă deloc plăcută: strigăte și bruscări din partea controlorului încă recalcitrant.
Spun încă, pentru că suntem deja pe trotuarul staței Bulevardul Iuliu Maniu, loc în care controlorul încă se agită și o bruschează pe femeie în scopul aplicării unei amenzi, presupun(deși mă îndoiesc total de asta). Alături de fată a mai fost bruscată și înjurată una dintre persoanele care au ajutat-o pe călătoarea fără călătorie validată să scape din autobuz și implicit din strânsoarea controlorului. Concluzia este că în general femeile sunt predispuse la a fi hărțuite în mijloacele de transport în comun, în plus, sunt predispuse la hărțuiri din partea controlorilor când nu au validat cardul, lucru care nu se întâmplă dacă bărbații nu validează cardul de călătorie.

 Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org
http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Manuela S.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

                                                             Clișeul hărțuirii stradale”

Întrebarea: Care femeie/fată nu a fost hărțuită măcar o dată pe stradă? este de multe ori văzută ca un clișeu la care femeile (în pricipal „feministele ălea”) se raportează, asta pentru că oamenii nu înțeleg că o fluierătură, o privire insistentă sau poate și mai mult e hărțuire; iar termenul clișeu nu e ales întâmplător căci în Dicționarul de argou al limbii române (2007) explicația acestui cuvât cu sens de glumă e trup de femeie… De ce atunci când suntem privite, strigate cu diferite apelative sau pipăite nu reacționăm? De teamă, de dezgust, din dorința de a nu ne înjosi? Sunt întrebări ce-mi circulă prin cap de multe ori și chiar în momentele în care eu pățesc lucrurile enumerate mai sus… nu știu să-mi răspund. De fiecare dată înghit în sec și sper, sper să fiu văzută mai mult decât corpul meu, mai mult decât o bucată de carne care așteaptă să fie devorată…pentru că nu-mi doresc, nu îmi place, mă supără, mă întristează și puțin câte puțin fură din mine, mă face să nu mai fiu eu. Zic asta pentru că eu îmi doresc să port rochii sau fuste fără să-i preocupe pe necunoscuți lungimea ei sau pentru că îmi place să port ruj roșu pe buze fără să aud pupături sau cuvinte ce îmi întorc stomacul pe dos.
Sunt ani de când sunt hărțuită stradal, fie prin „simple” priviri sau cuvinte „dulci”, însă sunt momente pe care nu le pot uita. Unul dintre ele este legat de un domn în jur de 40 ani care s-a așezat lângă mine în autobuz; de obicei îmi place să privesc pe geam și să ascult muzică la căști în timp ce mă deplasez cu mijloacele de transport în comun pentru că mă relaxează. Același scenariu și în acea după-amiază de vară târzie…doar că ceva destul de ciudat se petrecea cu bărbatul care tocmai se așezase lângă mine în autobuz, se tot mișca pe scaun, atingându-mă constant în agitația lui…s-a întâmplat și tot întamplat până când am decis să mă întorc către el să văd, poate îi ocupasem spațiul sau…nu știam ce se întâmplă și mișcările lui mă enervau, așa că am decis să nu mă mai uit pe geam. Când m-am întors…el se masturba, acolo, lângă mine și lângă restul de oameni din mașină care nu puteau vedea pentru că avea o geantă care îi acoperea mâna ce se mișca în pantalonii lui. În puținele secunde de care am avut nevoie pentru a-mi da seama ce se petrece am trecut prin câteva stări ca în final mâinile să-mi cedeze…tremuram. Chiar nu înțelegeam de ce, iar nodul din gât nu-mi dispărea, simțeam teamă și repulsie, însă nu am vrut să îngheț așa că m-am ridicat călcându-l pe picioare și am coborât la următoarea stație. Coborând m-am simțit eliberată, iar aerul ce-l trăgeam în piept cu rapiditate era dovada că trebuie să continuiși să ignor ceea ce am trăit pentru că „se întâmplă”.din muncitori a început să le facă semne colegilor cu privire la mine și au început să zică tot felul de lucruri…îmi doream să intru în pământ, simțeam scârbă și rușine…doream să plec cât mai repede din preajma lor. Însă situația avea să escaleze… mama nu a lăsat lucrurile așa și s-a luat de ei și le-a spus să-și vadă de treabă și să lase femeile în pace, eram așa mândră de faptul că a avut tupeul care mie mi-a lipsit, dar unul din ei a răspuns într-un fel și pe un ton pe care nu o să-l uit niciodată: „Da` cum să nu comentăm doamnă? La cum e îmbrăcată vă mai întrebați de ce există violuri…”. Simțeam teamă, nevoie de conservare, simțeam nevoia să fug, eram îngrozită de cum poate gândi acel bărbat așa. Am plecat pe cât de repede posibil de acolo, cu un gust amar și cu nod în gat…nici mama nu a mai avut replică…simțeam amândouă aversiune și indignare.

Încă mă simt rău pentru acest momente din viața mea, încă sunt furioasă, încă mă simt umilită și ce e cel mai important e că aceste momente nu sunt doar în trecut, ci le trăiesc și acum și știu că vor continua, dacă nu pentru mine, cu siguranță pentru altcineva. Așa că nu pot să închei decât prin a spune că vreau o schimbare, nu vreau să mă mai mint și să zic că e ultima oară când pățesc asta, nu vreau să-mi schimb felul de a mă îmbrăca de teamă, vreau să văd mai multă revoltă.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants
l

Mărturie Mădă V.

Logo NEW Centrul Filia_RGB   EEA Grants

Acum câțiva ani, înainte de Crăciun, în vacanța de iarnă, mă întorceam de la o întâlnire.
Era întuneric, deși era abia ora 18. Mă grăbeam acasă pentru că mă aștepta mama să o ajut să împodobim curtea. Era și foarte frig și numai de stat afară cu mâinile goale să lipesc furtun cu luminițe nu aveam chef! Am coborât din autobuz și mai aveam puțin de mers până intram pe strada pe care locuiesc. Erau mulți tineri și tinere afară, în colțuri de stradă, ascultau muzică, se jucau cu zăpadă, beau vin și vodka de la magazinul din colț. Un grup mare de adolescenți m-a remarcat în timp ce încercam să trec fără să le deranjez distracția. Și tocmai pentru că se cam plictiseau au început să dea cu bulgări în mine. Am trecut cu pas grăbit de ei până când un bulgăre de gheață m-a lovit în colțul ochiului așa de tare încât ceea ce nu reușise frigul să amorțească, se rezolvase acum!

Am fost șocată și m-am gândit că poate este o „glumă” a cuiva care mă cunoaște și a găsit un mod „original” să îmi transmită că am trecut fără să îl sau să o salut. M-am întors să văd dacă recunosc pe cineva. Erau mulți, foarte mulți băieți și cred că tot atât de multe fete care mureau de râs. Nimeriseră „exact la țintă!”. Nu știam ce să fac….să continui grăbită, până intru pe strada mea? Doar mai aveam câțiva pași. Dar asta făcusem și până să mă lovească, mergeam în grabă, cât mai departe de ei, și asta nu m-a ajutat cu nimic, tot m-au „nimerit”. Sau să întreb de ce au aruncat? Și totusi, pe ce ton să le vorbesc? Durerea mă lăsa fără puteri și am întrebat doar „Ce s-a întâmplat?”. Și nu a trecut nici jumătate de minut până am avut ocazia să regret că nu mi-am continuat drumul. Am văzut doi băieți de vreo 17 sau 18 ani în fața mea, mult mai înalți decât mine. Am auzit mai multe lucruri și nu mai știu cine ce a zis, pentru că strigau toți din spate ca pe stadion. Am reușit să înțeleg că se plângeau că ei mă băgau în seamă și eu refuzam atenția lor (pe care nu o cerusem) și îmi reproșau că cine maă cred eu să îi ignor pe ei. I-am văzut pe cei doi cocoși încordați și mi-am dat seama că trebuie să tac și să reușesc să mă strecor de lângă ei. Vedeam în colțul străzii mai multe persoane cunoscute, era cartierul în care am crescut, în care locuiam de 21 de ani. Era deschis magazinul, vecina mea lucra acolo. Eram sigură că dacă mă îndepărtez de ei sunt în siguranță. Am înghițit în sec și m-am întors, să îmi continui drumul, dar era un alt băiat în spatele meu, băiat către care mă întorsesem acum, fără să fi știut că era acolo. Cei doi din spate m-au prins de mâini și cel din față a început să mă lovească. Gașca din spate a început să strige ca la box: unii „dă-i!”, alții „las-o!”. Aveam niște bocanci foarte grei.

Sunt și eu înaltă și solidă, aș fi putut să mă apăr mai serios, însă eram șocată că, deși eu țipam și ei țipau, cei care stăteau în colțul străzii mele și pe care îi cunosc din vedere, din cartier, nu s-au deranjat să intervină sau să sune la poliție. Nu imi venea să cred că ba s-au întors cu spatele, ba au început să se joace pe telefon, ba au început să vorbească de muzică, orice numai ca să nu se uite la ce se întamplă. Parcă vedeam totul cu încetinitorul, ca în filme. Am început să lovesc și eu cu piciorul pe cel care îmi dădea pumni în stomac iar când au văzut că sunt o victimă „obraznică”, m-au apucat de păr (lung și aranjat, pe care îl lăsasem liber pentru iesșirea mea în oraș). După nu știu cât timp de picioare și urlete de la mine și de pumni, picioare, tras de păr și urlete de la ei, am căzut împreună cu doi dintre atacătorii mei în zăpăda murdară de pe jos.

Abia atunci, când ne-am ridicat, mi-au dat drumul la mâini, la păr și la ghiozdan și au fugit și ei și publicul nostru spectator. Arătam de parcă luptasem într-un adevărat ring. Blugii îmi erau sfâșiați, pe picior îmi șiroia sânge, ochiul începea să mi se dezmorțească și durerea mă săgeta direct în inimă. Am mers spre casă tremurând de șoc și de teamă. Când am deschis poarta și m-a văzut mama s-a speriat și m-a întrebat ce s-a întâmplat pe un ton nu tocmai prietenos. Știu că e o persoană mai emotivă și nu am vrut să o îngrijorez, să îi dau motiv să stea cu spaimă în fiecare zi când plec sau când vin acasă (deși motivul nu î-l dădeam eu, dar în fine). În plus, dacă îi ziceam adevărul, mi-ar fi impus să vin acasă în fiecare zi pe lumină, ceea ce însemna chiar ora 15, iarna, și ar fi fost în stare să mă aștepte și în fața universității, ceea ce, credeam eu, ar fi un motiv pentru colegii mei să râdă de mine. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost o minciună cusută cu ață albă: i-am zis că am alunecat pe gheață și am căzut.

Cine ar fi crezut așa ceva, având în vedere în ce hal arătam? Dar ea a crezut. Și a început să mă facă împiedicată și iresponsabilă și în multe alte feluri. Mi-am tratat rana de la picior și am observat că ochiul care se învinețise într-un mod oribil m-ar fi dat de gol. M-am fardat și părea că nu am avut niciodată nimic în acel loc. L-am sunat pe iubitul meu de atunci, cu care mă întâlnisem înainte să vin acasă și i-am povestit. Nu era o persoană empatică, dar totuși mă așteptam să văd că cineva, undeva, se întristează când aude că mi s-a întâmplat ceva rău. Însă iubitul meu de atunci, la rândul lui o persoană violentă, dar numai psihologic și verbal, a dat vina pe mine și a încheiat conversația cu o întrebare retorică: „ce fel de fată ești tu dacă te iei la bătaie pe stradă?”. Eram șocată și am început să mă enervez. Am vrut să sun la poliție, dar am auzit de cazuri asemănătoare în cartierul meu și când victima a sunat la poliție, oamenii legii au dat doar avertisment agresorilor. Eu o să trec în fiecare zi în care plec la facultate pe același drum și ziua, și seara, la întoarcere. Mi-am dat seama că, la ce atitudine demonstrativă și machistă aveau, nu ar lasă ei o umilire pe care ar suferi-o din partea mea nepedepsită și s-ar răzbuna pe mine într-una din serile viitoare. Ce aș face dacă data viitoare ei m-ar aștepta cu un cuțit? Aș mai apuca după să mai fac și o a doua plângere la poliție? Eram așa de speriată și toate durerile nu mă lăsau să gândesc limpede. Și dacă nu îi denunț, tot m-ar putea aștepta curând în același loc, în colțul străzii mele. Am mers să îi povestesc tatălui meu ce am pățit și să îl rog să mă aștepte în stația de autobuz măcar câteva zile, până îmi revin din spaimă, dar el a considerat, de asemenea, că trebuie să fi fost vina mea! Că doar „cine se ia de o fată pe stradă așa, pur și simplu?”. Era convins că sigur le-am făcut eu ceva.

Am rămas din toată întâmplarea cu o cicatrice și cu regretul că nu am avut curajul (să îmi asum riscul) să merg la poliție. De atunci, abia în vară m-am mai reîntâlnit cu ei, însă nu era zi să nu trec pe acolo și să nu mă apuce tremuratul, să nu simt o transpirație rece pe tot corpul. De fiecare dată când cineva din grupul lor mă recunoaște începe să râdă și să repovestească întâmplarea, în timp ce eu mă îndepărtez de ei. Retrăiesc umilirea de fiecare dată când îi aud, îmi amintesc cuvintele și tonul din vocea celor dragi mie la care am căutat sprijin în zadar. Nu mi-a trecut frica nici acum, la câțiva ani după, i-am observat tot atât de imaturi și de superiori mie numeric și fizic. Plătesc o factură la telefon prea mare pentru cât mi-aș permite dacă ar trebui să o platesc eu, nu părinții mei, doar pentru faptul că de fiecare dată când cobor din autobuz și până intru pe poarta casei mele stau de vorbă la telefon cu cineva, ca, în cazul în care se mai întamplă ceva, persoana respectivă să sune la poliție pentru mine. Însă am observat că nu îndrăznesc să mă abordeze când vorbesc la telefon, doar vorbesc între ei despre mine. Sau cine știe, poate între timp și-au schimbat gusturile și „nu mai merit efortul”…

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati www.eeagrants.org

http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Loredana V.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

Hărtuirea stradală este un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în societatea actuală. Tot mai multe tinere se confruntă cu agresiuni verbale și fizice, victime ale unei evoluții societale lipsită de conștientizarea acutizării diferențelor de gen și a frecventei operări cu stereotipuri și prejudecăți. În fiecare clipă, în fiecare moment al zilei, hărțuirea stradală este prezentă, femeile fiind tratate cu inferioritate, acestea simțindu-se mereu nesigure în spațiul public.
În ceea ce privește experiențele de hărțuire stradală prin care am trecut, una dintre ele m-a marcat foarte mult având în vedere vârsta pe care o aveam atunci când s-a petrecut această întâmplare. Prima mea experiență de hărțuire stradală a fost la vârsta de 12 ani. Eram la vârsta în care nu știam foarte multe lucruri despre feminism și despre problemele legate de egalitatea de gen. Eram un copil, iar acest întâmplarea acestui fapt era frapantă, de neconceput. Nu puteam să înțeleg de ce se întâmplă acest lucru, de ce bărbații vor să facă rău, de ce au această satisfacție de a umili femeile.
Întâmplarea s-a derulat într-o zi de iarnă, atunci când mă întorceam de la școală. În drumul spre casă treceam pe lângă o croitorie în construcție. În acea zi unul dintre muncitorii mi-a adresat fluierături și cuvinte obscene. Eram foarte speriată și nu înțelegeam ce se întâmplă. Inițial am crezut că nu se referea la mine. Eram un copil, aveam doar 12 ani, mi se părea imposibil ca un bărbat să reacționeze astfel. Ar fi putut să imi fie tată. În acel moment mă gândeam la toate aceste lucruri și simțeam că lumea din jurul meu se năruie. Obișnuiam să cred că oamenii sunt buni de la natură și că nu ar putea să rănească persoane care nu le-au făcut niciun rău, persoane care îi tratează cu respect sau persoane necunoscute. În acel moment, am izbucnit în plâns și de îndată ce am ajuns acasă, i-am povestit mamei mele această situație. Mi-era destul de greu să pun în cuvinte tot ce s-a întâmplat și tot ce am simțit pentru că nu înțelegeam foarte bine problema hărțuirii stradale.Mama mea a încercat să îmi explice, liniștindu-mă și încercând să mă asigure că acest episod neplăcut nu se va mai repeta.
A doua zi, trecând în drumul meu obișnuit spre casă, același muncitor mi-a adresat cuvinte neplăcute. Am încercat, în naivitatea mea, să îi explic că nu este în regulă (mai mult cuvinte slab articulate spuse cu o voce tremurândă). A început să râdă și s-a apropiat de mine, începând să se strâmbe. Am fugit speriată, auzind în urma mea aceleași cuvinte obscene. A treia zi, tatal meu avea să vină să discute cu bărbatul respectiv, însă acesta nu a mai fost prezent în acel loc. Am încercat să înțeleg mai bine ceea ce se întâmplase și începeam să simt o puternică motivare de a combate acest fenomen prin a explica celor din jur că nu este un lucru banal, care trebuie ignorat.

De cele mai multe ori, când o femeie se confruntă cu astfel de situații, sfaturile celor dn jur presupun încurajarea de a ignora astfel de întâmplări. Însă eu înțelegeam că trebuie să eliminăm acest lucru, dar dat fiind faptul că aveam doar 12, nu aveam instrumentele conceptuale necesare, mecanismele de analiză a acestor situații ce vizează neregulile în ceea ce privește egalitatea de gen, pentru a explica și demonstra că există o reală problemă în acest sens.
Ulterior aveam să descopăr feminismul și să încerc pe cât posibil să îi fac pe oameni să fie conștienți de inegalitățile de gen, de abuzuri, de societatea patriarhală existentă, de discriminări în diverse domenii, în funcție de gen, scopul fiind acela de a-i determina să acționeze în vederea combaterii acestor fenomene și de a-i determina să nu mai opereze pe baza stereotipurilor și prejudecăților.
Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logo               curba_EEAgrants

Mărturie Indra G.

Logo NEW Centrul Filia_RGB     EEA Grants

Hărțuirea stradală este la ordinea zilei în societatea noastră și foarte puține sunt fetele care nu o pățesc. Hărțuirea stradală poate fi la intensități diferite și unele fete și femei nu percep fluieratul sau remarci de pe stradă ca fiind hărțuire dar este și de aceea este important să vorbim despre acest aspect și despre cum fiecare fată/ femeie îl percepe. Eu, personal, am pățit de nenumărate ori să fiu fluierată, să mi se zică „pisi” sau să mi se ceară numărul de telefon sau la petreceri să vrea un tip să îmi pună pe fund.

De regulă, nu îi bag în seama sau reacționez zicându-le că nu este frumos și respectuos să facă asta și într-adevăr, eu nu cred că astea sunt lucruri plăcute pentru orice fată. De asemenea, nu mi se pare corecte nici remarcile de genul să nu te mai îmbraci în fustă deoarece atragi prea multe priviri etc. Eu cred că împărtășirea experiențelor de genul acesta unește fetele/ femeile și cred că este de datoria fiecăreia să ne exprimăm nemulțumirea față de aceste experiențe privind hărțuirea stradală.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org
http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Aila V.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants Prince charming nu prea e cel din povești Se întâmpla prin anul I de facultate când viața pentru un student din provincie în capitală intră în treapta a 5a de viteză și totul pare o aventură de care nu te mai saturi. Colegi noi, cercuri noi de prieteni, locuință nouă, Centrul Vechi, distracție și adrenalină cât cuprinde. Ce altceva îți mai poți dori? Era 26 noiembrie, ziua mea de naștere și plecasem spre facultate bucuroasă și convinsă că ziua respectivă îmi era dedicată mie și doar mie. Mă urcasem în monotonul și înghesuitul 301 care urma să mă lase aproape de destinație. Când să cobor, EL un tânăr de vreo 29-30 ani, puțin sfios mi-a dat mâna, ajutându-mă să cobor. Câtă galanterie! Eram prea binedispusă ca să chestionez gestul astfel încât l-am catalogat drept cel mai simplu, drăguț, romantic etc gest și am intrat în vorbă cu respectivul domn. Complimentele sale erau puse la punct și bine studiate astfel încât să nu pară îndrăznețe sau vulgare, iar eu am căzut în capcană. Era un presupus asistent medical, exagerat de respectuos și părea foarte deștept. În final am sfârșit prin a face schimb de numere de telefon și a ne ura o zi minunată. Ziua mea într-adevăr a fost minunată până la capăt, dar la sfârșitul zilei întâlnirea cu noul prieten era deja uitată. Pentru o perioadă, nu am primit niciun semn de la EL, iar eu deja dădusem uitării întâmplarea. Și apoi au început telefoanele. La primele am răspuns, dar el nu mai părea același om cu care mă întâlnisem, devenise agasant și dubios, iar eu începusem să realizez că am făcut cea mai mare greșeală dându-i numărul meu de telefon. Am decis să îl ignor. Cum nu îi mai răspundeam la apeluri, au început să curgă nenumărate mesaje cu versuri poetice bizare : Cât de frumoase sunt, domniță, picioarele tale…Sânul tău e cupă rotunjtă, purureea de vin tămâios, trupul tău e snop de grâu…Sânii tăi ca doi pui de căprioară. La un simplu search pe Google am descoperit că citatul venea de pe, atenție!, bibliaortodoxă.ro. Este nebun, mi-am zis, dar nu am ce sa îi fac. La un moment dat l-am rugat să mă lase în pace. Și apoi, mesajele lui au luat o întorsătură drastică. A început să mă amenințe „poetic” în versuri ce vorbeau despre trădare și despre faptul că cine a greșit trebuie să plătească pentru a se face dreptate. Acela a fost momentul în care m-am speriat și am început să rememorez întâmplarea și ce anume știe despre mine. Suficiente! Știa că merg cu 301, că studiez la SNSPA și că stau la cămin. Era destul încât să poată să îmi facă o vizită sau să mă urmărească în autobuz căci, culmea, aveam un traseu similar, el stând la doar câteva stații. Sau așa știam eu. Pentru următoarea perioadă am început să mă încui mereu în cameră, să fiu atentă cine urcă în RATB și să evit să merg singură până la cămin. Mi-am luat o altă cartel telefonică. Mă gândeam chiar să sun la poliție…Dar în același timp, gândirea tipică îmi invada rațiunea: Cu ce ar putea să te ajute? Am trăit în teroare psihică un timp suficient și am răsuflat ușurată când vacanța de vară a venit și a trebuit să plec acasă în Constanța. După un timp, și mesajele au încetat. Aceasta este povestea mea, terminată cu un happy-ending într-un fel, pentru că individul m-a lăsat în pace, dar acum după mai mult timp realizez că EL era, de fapt, un hărțuitor, ce urmărea fetele prin autobuze și le aborda în diverse moduri. Poate nu ar fi trebuit să las la întâmplare, poate ar fi trebuit să mă adresez poliției, dar în acel moment m-am simțit fără alternative și mi-am asumat vina de a-i fi dat numărul de telefon. Azi, fiind voluntară într-un ONG feminist, îmi pun altfel problema, dar rămân la fel de reticentă în ceea ce privește ajutorul autorităților. Consider totuși că trebuia măcar să anunț autoritățile, iar dacă mai multe fete hărțuite ar fi făcut asta exista o șansă ca individul să fie interogat.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărtuire Axy D.

EEA GrantsLogo NEW Centrul Filia_RGB

Hărțuirea stradală a devenit în ultimii ani un fenomen din ce în ce mai prezent și care de multe ori are efecte dintre cele mai nefaste. Autoritățile par să nu vadă, mass media închide ochii, iar ONGurile se chinuie cu puţinele mijloace pe care le au să crească vizibilitatea publică a faptelor de hărțuire pentru a atrage atenția că persoanele hărțuite sunt victime și nu cauze generatoare ale fenomenului. Nu am trăit episoade de hărțuire stradală semnificative, sunt atât de aglomerată și prinsă cu diverse treburi încât fug prin oraș cu căștile în urechi și sunt foarte puțin atentă la ce se întâmplă în jurul meu. Mai sunt unii care se uită dupa mine sau îmi “admiră” hainele și frumusețea însă niciodată nu am fost fluierată, acostată și nici nu mi s-au făcut propuneri indecente.

Am văzut însa multe fete “hăituite” de așa ziși promoteri prin zona Romană-Universitate. Aparent sunt reprezentanți ai unor firme de cosmetice sau ai unor școli de modele; practic au doar niște mape pe care scriu și o atitudine extrem de agresivă. Pe o fată aproape că o flancaseră de nu mai putea săraca să treaca de ei. Deși era plin de lume nimeni nu s-a implicat, nimeni nu a luat atitudine desi în locul acelei fete putea fi sora, mama sau orice altă femeie apropiată lor. Am participat la unele evenimente împotriva hărțuirii stradale și m-a uimit să vad cât de insensibili pot fi oamenii și cum o victimă a hărțuirii suferă de doua ori în urma unui astfel de act: o dată ca urmare a agresiunii și o dată ca urmare a judecăților pe care le emit cei din jur.

Auzeam, culmea, o femeie zicând: “Pai dacă se îmbracă ca niște panarame și își pun o tonă de farduri pe față, de parcă cer să fie … știți voi mai bine ce, cum să nu se ia (bărbații) de ele”. Am rămas uimită cum gândesc femeile despre acest fenomen, cum alimentează percepțiile nocive privind statutul de “cauză” al persoanelor care trec prin experienţe de hărțuire. Cred că autoritățile ar trebui să se implice mai mult în conștientizarea faptului că hărțuirea este o infracțiune și în blamarea și pedepsirea aspră a celor care comit astfel de acte.
Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org                                                                            http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Ruxi C.

Logo NEW Centrul Filia_RGB                 EEA Grants

În viața de zi cu zi se întâmplă uneori să observi o oarecare fixație cu verbul „a permite”. Să zicem că șeful/a te face prost/oastă, nu prea ai cum să nu te gândești la cum ea sau el și-a permis cu atâta ușurință să-ți zică asta, și cum tu, la rândul tău, simți că nu îți poți permite să spui ceva înapoi. Sau dimpotrivă, poți să vezi cum cineva de lângă tine fierbe de furie și frustare din cauza ta, dar nu-ți spune nimic, pentru că, la rândul ei/lui, nu-și permite. Și atunci te simți bine, ești plin/ă de încredere, te simți invincibil/ă. Dacă aceste două evenimente au loc unul după altul, cu atât mai mult. Simțim în același timp ostilitate și un oarecare nivel de acceptare socială a genului de interacțiuni care sunt definite prin „a permite”. Interacțiuni bazate pe încercări de dominare care sunt constrânse numai și numai de perceputa ierarhie. Uneori nici nu se pune problema dacă vrem să dominăm și, implicit, să facem rău unei alte persoane. Ci doar dacă ne permitem sau nu.

A spune că fixația pe astfel de dinamici este extrem de toxică ar fi o constatare blândă și moderată. Ea duce la frustrare care duce la lipsă de empatie care duce la violență de toate felurile care duce la o lege a junglei care continuă să suprime vocile și, sincer, întreaga existență a celor care se află în partea mai puțin fericită a ierarhiei.

Cariera mea de victimă de hărțuire stradală a început destul de devreme. Adresări dubioase, propuneri indecente, câteva atingeri pe ici pe colo în zonele delicate. Pentru că lumea și-a permis, și eu le-am permis. Și pot să spun că preadolescența mea și tot ce a urmat după ar fi putut foarte bine să se lipsească de asta. Putea să se lipsească de sexualizări jignitoare, de rușine și confuzie, de sentimente de indignare, furie și neputință care încă te afectează la vârste și aspecte ale vieții unde nu ar trebui să te afecteze. Și am vaga impresie că nu sunt singura care crede asta.

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Crina G.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

În viața de zi cu zi majoritatea femeilor tinere și nu numai se confruntă cu problema hărțuirii stradale. Sigur, vi s-a întâmplat cel puțin odată să vă zică un băiat necunoscut pe stradă „ce bună ești”, „nu-mi dai numărul tău de telefon?” sau alte replici ofensatoare. Eu m-am confruntat de multe ori cu aceste replici și cu băieții care mă urmăreau pentru a le oferi numărul de telefon când mergeam pe stradă. când mergeam cu metroul și am observat că toate fetele de vârsta mea (18 ani) și mai mici sunt victimele hărțuirii stradale.
Mergeam spre zona Unirii când un băiat a început să mă urmărească și să fie insistent sămi ceară numărul de telefon, i-am zis că nu vreau să i-l dau și a început să mă jignească. Ceea ce este ingrijorator este faptul că fetele nu reacționează la aceste lucruri, ba chiar consideră ca este un lucru normal care i se intamplă oricărei fete. Pe lângă acest aspect sunt comentariile de la alți oameni care asistă la astfel de scene și care dau vina pe fete că se îmbracă indecent. În fapt, nu este un lucru normal, este o problemă care pune în pericol securitatea femeilor și este un mod de a ridiculiza fetele.

Eu nu mai doresc să mai fiu strigată pe stradă sau să fiu urmarită de vreun individ necunoscut, vreau să mă pot îmbraca cu ce vreau și cum vreau fără să fiu judecată și hărțuită.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

                      Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org

                                                                              http://www.fondong.fdsc.ro/

curba_EEAgrantsfondong_logo

Mărturie Ruxandra Fatma Y. – Hartuirea stradala: “Nu am provocat pe nimeni!”

Auzim de nenumărate ori despre hărțuirea stradală ca fiind un fenomen provocat de femei. Se crede că vestimentația sumară sau așa-zisa “provocatoare” – invită, solicită pe bărbații de lângă noi să adreseze cuvinte mai mult sau mai puțin jignitoare sau apelative de multe ori într-o zonă grobiană a limbajului. Poate ți s-a înâamplat de multe ori să ai o ținută lejeră și să treci grabită pe stradă. Nu contează dacă tu ești cu gândul la copilul pe care tocmai trebuie să-l iei de școală sau că trebuie să ajungi la locul de muncă. Sau la farmacie, pentru că cineva din familie are febră 40 grade.

Se va gasi întotdeauna un “el” care să te fluiere, să-ți adreseze un “păpușico”sau orice altă aluzie la forma picioarelor, a sânilor, la pantalonii strâmti, fusta scurtă…

De obicei, ca un “dat”, o adevărată cultură marcată, infierată parcă pentru totdeauna, societatea emite prejudecăți greu de strămutat din mentalul colectiv. De cele mai multe ori, imaginea generală a hărțuirii stradale apare ca un fenomen provocat de femei, care nu știu să se acopere suficient, să se îmbrace decent, în așa fel încât să nu provoace. Doar studiile de specialitate și cercetările academice demonstrează pentru o secțiune priviliegiată a societății și aduce la cunoștiință că hărțuirea stradală este în primul rând o demonstrație “de forță” a masculinității, o agresiune din partea bărbaților care trebuie să-și demonstreze lor și apoi bărbaților din jurul lor că sunt bărbați “adevărați”, “macho”, puternici etc… O confirmare a puterii pe care trebuie să și-o demonstreze cu orice ocazie.

În scurta mea prezentare doresc să deconstruiesc mitul etern cu privire la faptul că femeile sunt cele care provoacă, iar hărțuirea este o urmare firească a acestei “provocări”. Sunt o femeie care provin dintr-o alta cultură (musulmană) care port valul tradițional și mă îmbrac într-un mod care să-mi acopere corpul cât mai mult cu putință. Este o alegere proprie de a dispune de propriul corp așa cum îmi place – dar nu despre aceasta este vorba în prezentarea mea.

Într-o zi de vară mergeam foarte grăbită să-mi iau copiii de la școală. Undeva foarte aproape de stația de metrou Dristor, un bărbat (am apreciat eu – cam 40 de ani), venea din fața mea și îmi spune : “ce țâțe frumoase ai! Te-aș mușca de sfârcuri”. Nimic din sânii mei nu se vedeau. Eram acoperită din cap până în picioare fără ca o parte a corpului meu să sugere în vreun fel formele. Cel mai mult m-a afectat psihic și emoțional. Îmi amintesc că după ce am trecut de acel domn îmi venea să plâng. În același timp mă simțeam într-un fel înăbușită. Pe stradă, dacă cineva ar vedea sau auzi o astfel de frază, ar râde și ar merge mai departe. Interiorul meu a fost însă profund afectat în acel moment. Foarte ciudat este că eu însămi am avut un sentiment de vinovăție. Ceea ce mi-a confirmat faptul că interiorizasem ca pe ceva normal toate prejudecățile societății – “femeia e de vină”! Da! Doar daca ești femeie poți înțelege revolta interioară din acel moment, frustrarea care te cuprinde și neputință. Dacă ar fi să dau curs prejudecăților, aș întreba unde era provocarea mea? În ce fel vestimentația mea a invitat la ceva sau a provocat afirmațiile acelui bărbat? În astfel de cazuri, femeile sunt sfătuite să tacă. Orice răspuns sau condamnare în acel moment îți poate aduce și alte necazuri sau agravarea hărțuirii. De cele mai multe ori, bărbații care hărțuiesc nu se opresc doar la un cuvânt…

Concluzia experienței mele este că nu contează modul în care ești îmbrăcată. Hărțuirea stradală nu este o problemă a femeilor care trebuie să se conformeze unui anumit tip de vestimentație pentru a nu atrage sau provoca. Societatea trebuie să știe, să înțeleagă că hărțuirea stradală este în primul rând o agresiune din partea bărbaților, pe care trebuie s-o înțeleagă, s-o conștientizeze ca o agresiune.

 

De Ruxandra Fatma Y.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 724 de alți urmăritori