Mărturie Manuela S.

                                                             Clișeul hărțuirii stradale”

Întrebarea: Care femeie/fată nu a fost hărțuită măcar o dată pe stradă? este de multe ori văzută ca un clișeu la care femeile (în pricipal „feministele ălea”) se raportează, asta pentru că oamenii nu înțeleg că o fluierătură, o privire insistentă sau poate și mai mult e hărțuire; iar termenul clișeu nu e ales întâmplător căci în Dicționarul de argou al limbii române (2007) explicația acestui cuvât cu sens de glumă e trup de femeie… De ce atunci când suntem privite, strigate cu diferite apelative sau pipăite nu reacționăm? De teamă, de dezgust, din dorința de a nu ne înjosi? Sunt întrebări ce-mi circulă prin cap de multe ori și chiar în momentele în care eu pățesc lucrurile enumerate mai sus… nu știu să-mi răspund. De fiecare dată înghit în sec și sper, sper să fiu văzută mai mult decât corpul meu, mai mult decât o bucată de carne care așteaptă să fie devorată…pentru că nu-mi doresc, nu îmi place, mă supără, mă întristează și puțin câte puțin fură din mine, mă face să nu mai fiu eu. Zic asta pentru că eu îmi doresc să port rochii sau fuste fără să-i preocupe pe necunoscuți lungimea ei sau pentru că îmi place să port ruj roșu pe buze fără să aud pupături sau cuvinte ce îmi întorc stomacul pe dos.
Sunt ani de când sunt hărțuită stradal, fie prin „simple” priviri sau cuvinte „dulci”, însă sunt momente pe care nu le pot uita. Unul dintre ele este legat de un domn în jur de 40 ani care s-a așezat lângă mine în autobuz; de obicei îmi place să privesc pe geam și să ascult muzică la căști în timp ce mă deplasez cu mijloacele de transport în comun pentru că mă relaxează. Același scenariu și în acea după-amiază de vară târzie…doar că ceva destul de ciudat se petrecea cu bărbatul care tocmai se așezase lângă mine în autobuz, se tot mișca pe scaun, atingându-mă constant în agitația lui…s-a întâmplat și tot întamplat până când am decis să mă întorc către el să văd, poate îi ocupasem spațiul sau…nu știam ce se întâmplă și mișcările lui mă enervau, așa că am decis să nu mă mai uit pe geam. Când m-am întors…el se masturba, acolo, lângă mine și lângă restul de oameni din mașină care nu puteau vedea pentru că avea o geantă care îi acoperea mâna ce se mișca în pantalonii lui. În puținele secunde de care am avut nevoie pentru a-mi da seama ce se petrece am trecut prin câteva stări ca în final mâinile să-mi cedeze…tremuram. Chiar nu înțelegeam de ce, iar nodul din gât nu-mi dispărea, simțeam teamă și repulsie, însă nu am vrut să îngheț așa că m-am ridicat călcându-l pe picioare și am coborât la următoarea stație. Coborând m-am simțit eliberată, iar aerul ce-l trăgeam în piept cu rapiditate era dovada că trebuie să continuiși să ignor ceea ce am trăit pentru că „se întâmplă”.din muncitori a început să le facă semne colegilor cu privire la mine și au început să zică tot felul de lucruri…îmi doream să intru în pământ, simțeam scârbă și rușine…doream să plec cât mai repede din preajma lor. Însă situația avea să escaleze… mama nu a lăsat lucrurile așa și s-a luat de ei și le-a spus să-și vadă de treabă și să lase femeile în pace, eram așa mândră de faptul că a avut tupeul care mie mi-a lipsit, dar unul din ei a răspuns într-un fel și pe un ton pe care nu o să-l uit niciodată: „Da` cum să nu comentăm doamnă? La cum e îmbrăcată vă mai întrebați de ce există violuri…”. Simțeam teamă, nevoie de conservare, simțeam nevoia să fug, eram îngrozită de cum poate gândi acel bărbat așa. Am plecat pe cât de repede posibil de acolo, cu un gust amar și cu nod în gat…nici mama nu a mai avut replică…simțeam amândouă aversiune și indignare.

Încă mă simt rău pentru acest momente din viața mea, încă sunt furioasă, încă mă simt umilită și ce e cel mai important e că aceste momente nu sunt doar în trecut, ci le trăiesc și acum și știu că vor continua, dacă nu pentru mine, cu siguranță pentru altcineva. Așa că nu pot să închei decât prin a spune că vreau o schimbare, nu vreau să mă mai mint și să zic că e ultima oară când pățesc asta, nu vreau să-mi schimb felul de a mă îmbrăca de teamă, vreau să văd mai multă revoltă.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org http://www.fondong.fdsc.ro/

l

Mărturie Mădă V.

   

Acum câțiva ani, înainte de Crăciun, în vacanța de iarnă, mă întorceam de la o întâlnire.
Era întuneric, deși era abia ora 18. Mă grăbeam acasă pentru că mă aștepta mama să o ajut să împodobim curtea. Era și foarte frig și numai de stat afară cu mâinile goale să lipesc furtun cu luminițe nu aveam chef! Am coborât din autobuz și mai aveam puțin de mers până intram pe strada pe care locuiesc. Erau mulți tineri și tinere afară, în colțuri de stradă, ascultau muzică, se jucau cu zăpadă, beau vin și vodka de la magazinul din colț. Un grup mare de adolescenți m-a remarcat în timp ce încercam să trec fără să le deranjez distracția. Și tocmai pentru că se cam plictiseau au început să dea cu bulgări în mine. Am trecut cu pas grăbit de ei până când un bulgăre de gheață m-a lovit în colțul ochiului așa de tare încât ceea ce nu reușise frigul să amorțească, se rezolvase acum!

Am fost șocată și m-am gândit că poate este o „glumă” a cuiva care mă cunoaște și a găsit un mod „original” să îmi transmită că am trecut fără să îl sau să o salut. M-am întors să văd dacă recunosc pe cineva. Erau mulți, foarte mulți băieți și cred că tot atât de multe fete care mureau de râs. Nimeriseră „exact la țintă!”. Nu știam ce să fac….să continui grăbită, până intru pe strada mea? Doar mai aveam câțiva pași. Dar asta făcusem și până să mă lovească, mergeam în grabă, cât mai departe de ei, și asta nu m-a ajutat cu nimic, tot m-au „nimerit”. Sau să întreb de ce au aruncat? Și totusi, pe ce ton să le vorbesc? Durerea mă lăsa fără puteri și am întrebat doar „Ce s-a întâmplat?”. Și nu a trecut nici jumătate de minut până am avut ocazia să regret că nu mi-am continuat drumul. Am văzut doi băieți de vreo 17 sau 18 ani în fața mea, mult mai înalți decât mine. Am auzit mai multe lucruri și nu mai știu cine ce a zis, pentru că strigau toți din spate ca pe stadion. Am reușit să înțeleg că se plângeau că ei mă băgau în seamă și eu refuzam atenția lor (pe care nu o cerusem) și îmi reproșau că cine maă cred eu să îi ignor pe ei. I-am văzut pe cei doi cocoși încordați și mi-am dat seama că trebuie să tac și să reușesc să mă strecor de lângă ei. Vedeam în colțul străzii mai multe persoane cunoscute, era cartierul în care am crescut, în care locuiam de 21 de ani. Era deschis magazinul, vecina mea lucra acolo. Eram sigură că dacă mă îndepărtez de ei sunt în siguranță. Am înghițit în sec și m-am întors, să îmi continui drumul, dar era un alt băiat în spatele meu, băiat către care mă întorsesem acum, fără să fi știut că era acolo. Cei doi din spate m-au prins de mâini și cel din față a început să mă lovească. Gașca din spate a început să strige ca la box: unii „dă-i!”, alții „las-o!”. Aveam niște bocanci foarte grei.

Sunt și eu înaltă și solidă, aș fi putut să mă apăr mai serios, însă eram șocată că, deși eu țipam și ei țipau, cei care stăteau în colțul străzii mele și pe care îi cunosc din vedere, din cartier, nu s-au deranjat să intervină sau să sune la poliție. Nu imi venea să cred că ba s-au întors cu spatele, ba au început să se joace pe telefon, ba au început să vorbească de muzică, orice numai ca să nu se uite la ce se întamplă. Parcă vedeam totul cu încetinitorul, ca în filme. Am început să lovesc și eu cu piciorul pe cel care îmi dădea pumni în stomac iar când au văzut că sunt o victimă „obraznică”, m-au apucat de păr (lung și aranjat, pe care îl lăsasem liber pentru iesșirea mea în oraș). După nu știu cât timp de picioare și urlete de la mine și de pumni, picioare, tras de păr și urlete de la ei, am căzut împreună cu doi dintre atacătorii mei în zăpăda murdară de pe jos.

Abia atunci, când ne-am ridicat, mi-au dat drumul la mâini, la păr și la ghiozdan și au fugit și ei și publicul nostru spectator. Arătam de parcă luptasem într-un adevărat ring. Blugii îmi erau sfâșiați, pe picior îmi șiroia sânge, ochiul începea să mi se dezmorțească și durerea mă săgeta direct în inimă. Am mers spre casă tremurând de șoc și de teamă. Când am deschis poarta și m-a văzut mama s-a speriat și m-a întrebat ce s-a întâmplat pe un ton nu tocmai prietenos. Știu că e o persoană mai emotivă și nu am vrut să o îngrijorez, să îi dau motiv să stea cu spaimă în fiecare zi când plec sau când vin acasă (deși motivul nu î-l dădeam eu, dar în fine). În plus, dacă îi ziceam adevărul, mi-ar fi impus să vin acasă în fiecare zi pe lumină, ceea ce însemna chiar ora 15, iarna, și ar fi fost în stare să mă aștepte și în fața universității, ceea ce, credeam eu, ar fi un motiv pentru colegii mei să râdă de mine. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost o minciună cusută cu ață albă: i-am zis că am alunecat pe gheață și am căzut.

Cine ar fi crezut așa ceva, având în vedere în ce hal arătam? Dar ea a crezut. Și a început să mă facă împiedicată și iresponsabilă și în multe alte feluri. Mi-am tratat rana de la picior și am observat că ochiul care se învinețise într-un mod oribil m-ar fi dat de gol. M-am fardat și părea că nu am avut niciodată nimic în acel loc. L-am sunat pe iubitul meu de atunci, cu care mă întâlnisem înainte să vin acasă și i-am povestit. Nu era o persoană empatică, dar totuși mă așteptam să văd că cineva, undeva, se întristează când aude că mi s-a întâmplat ceva rău. Însă iubitul meu de atunci, la rândul lui o persoană violentă, dar numai psihologic și verbal, a dat vina pe mine și a încheiat conversația cu o întrebare retorică: „ce fel de fată ești tu dacă te iei la bătaie pe stradă?”. Eram șocată și am început să mă enervez. Am vrut să sun la poliție, dar am auzit de cazuri asemănătoare în cartierul meu și când victima a sunat la poliție, oamenii legii au dat doar avertisment agresorilor. Eu o să trec în fiecare zi în care plec la facultate pe același drum și ziua, și seara, la întoarcere. Mi-am dat seama că, la ce atitudine demonstrativă și machistă aveau, nu ar lasă ei o umilire pe care ar suferi-o din partea mea nepedepsită și s-ar răzbuna pe mine într-una din serile viitoare. Ce aș face dacă data viitoare ei m-ar aștepta cu un cuțit? Aș mai apuca după să mai fac și o a doua plângere la poliție? Eram așa de speriată și toate durerile nu mă lăsau să gândesc limpede. Și dacă nu îi denunț, tot m-ar putea aștepta curând în același loc, în colțul străzii mele. Am mers să îi povestesc tatălui meu ce am pățit și să îl rog să mă aștepte în stația de autobuz măcar câteva zile, până îmi revin din spaimă, dar el a considerat, de asemenea, că trebuie să fi fost vina mea! Că doar „cine se ia de o fată pe stradă așa, pur și simplu?”. Era convins că sigur le-am făcut eu ceva.

Am rămas din toată întâmplarea cu o cicatrice și cu regretul că nu am avut curajul (să îmi asum riscul) să merg la poliție. De atunci, abia în vară m-am mai reîntâlnit cu ei, însă nu era zi să nu trec pe acolo și să nu mă apuce tremuratul, să nu simt o transpirație rece pe tot corpul. De fiecare dată când cineva din grupul lor mă recunoaște începe să râdă și să repovestească întâmplarea, în timp ce eu mă îndepărtez de ei. Retrăiesc umilirea de fiecare dată când îi aud, îmi amintesc cuvintele și tonul din vocea celor dragi mie la care am căutat sprijin în zadar. Nu mi-a trecut frica nici acum, la câțiva ani după, i-am observat tot atât de imaturi și de superiori mie numeric și fizic. Plătesc o factură la telefon prea mare pentru cât mi-aș permite dacă ar trebui să o platesc eu, nu părinții mei, doar pentru faptul că de fiecare dată când cobor din autobuz și până intru pe poarta casei mele stau de vorbă la telefon cu cineva, ca, în cazul în care se mai întamplă ceva, persoana respectivă să sune la poliție pentru mine. Însă am observat că nu îndrăznesc să mă abordeze când vorbesc la telefon, doar vorbesc între ei despre mine. Sau cine știe, poate între timp și-au schimbat gusturile și „nu mai merit efortul”…

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati www.eeagrants.org

http://www.fondong.fdsc.ro/

Mărturie Mihaela-Claudia I.

“ Dragă jurnalule,

Ȋmi e frică să mai ies din casă. Cȃnd m-am ȋntors de la Ana, un nene m-a ȋmpins ȋn perete şi m-a atins pe sȃni. Jos ȋn gang, nimeni nu mă vedea. Am ȋnceput să plȃng şi el rȃdea. Vreau să-i spun lui mami, dar ce o să zică oare? Mamaie mi-a spus ca a vrut să mă gȃdile, dar ştiu că nu e aşa. Ştiu!

Ȋmi e frică!”

Numele meu este Mihaela-Claudia, iar cuvintele de mai sus ȋmi aparţin. Este un pasaj din jurnalul meu, datat la 16 iulie 2003. Ȋncă mai traiesc teama de atunci, dar de vreme ce am ȋnceput să mă maturizez, am reuşit să-mi controlez temerile. Ceea ce este mai ȋngrijorător este faptul că ȋncă mai păţesc lucruri de genul.

Ȋn timpul verii este inevitabil să nu fiu atinsă pe sȃni sau pe posterior. Probabil faptul că sunt un pic mai plinuţă atrage tot acest “circ stradal”. Problema este ȋnsă că trăim ȋn secolul XXI şi ȋntr-o ţară civilizată nu ar trebui să se ȋntample astfel de lucruri.

Cea mai recentă ȋntamplare pe care am trăit-o a avut loc ȋn vara aceasta. Era o zi de sȃmbătă, mă pregăteam să plec spre casă. Trebuie să subliniez faptul că făceam naveta din Ploieşti ȋn Bucureşti. La Gara de Nord, un domn “binevoitor” s-a gȃndit să mă ajute să urc ȋn tren, ȋmpingȃndu-mă de posterior. Destul de enervată, m-am ȋntors şi l-am rugat politicos să-şi ţină mȃinile acasă. Replica lui ȋnsă a fost pe măsura evenimentelor: “Nu mai face pe inabordabila! Ştiu eu că vă place! Umblaţi toata ziua cu bucaţile astea de material pe voi!”. Mi-am dat seama că nu am cu cine discuta, aşa că l-am ignorat şi am urcat la etaj. Tot drumul m-au urmărit cuvintele şi gestul lui şi căutȃndu-mi un răspuns pentru acţiunea lui am ajuns la concluzia că probabil vȃrsta e de vina.

O concluzie pripită ȋnsă, pentru că la două săptămȃni după acest eveniment am dat o fugă la mare cu nişte amici. Ȋn timp ce am făcut o scurtă plimbare ȋn Satul de Vacanţă, am primit o palmă zdravănă peste posterior şi am auzit nişte exclamaţii extraordinare de genul “Ce bună eşti!”. Mi-am ȋntors privirea şi am fost “plăcut” surprinsă să văd că noi mei “agresori” erau de vȃrsta mea sau chiar mai mici. Deci vȃrsta nu e problema!

Am fost dezamagită să vad cum barbaţi de toate vȃrstele au o “imagine” atȃt de degradată despre femei, ȋntr-o vreme atȃt de evoluată. Vă mărturisesc că şi acum trăiesc cu teama că atunci cȃnd ies pe stradă voi primi din nou palme şi atingeri pe gratis, ȋn zone nu tocmai expuse.