Arhive blog

Mărturie Mădă V.

Logo NEW Centrul Filia_RGB   EEA Grants

Acum câțiva ani, înainte de Crăciun, în vacanța de iarnă, mă întorceam de la o întâlnire.
Era întuneric, deși era abia ora 18. Mă grăbeam acasă pentru că mă aștepta mama să o ajut să împodobim curtea. Era și foarte frig și numai de stat afară cu mâinile goale să lipesc furtun cu luminițe nu aveam chef! Am coborât din autobuz și mai aveam puțin de mers până intram pe strada pe care locuiesc. Erau mulți tineri și tinere afară, în colțuri de stradă, ascultau muzică, se jucau cu zăpadă, beau vin și vodka de la magazinul din colț. Un grup mare de adolescenți m-a remarcat în timp ce încercam să trec fără să le deranjez distracția. Și tocmai pentru că se cam plictiseau au început să dea cu bulgări în mine. Am trecut cu pas grăbit de ei până când un bulgăre de gheață m-a lovit în colțul ochiului așa de tare încât ceea ce nu reușise frigul să amorțească, se rezolvase acum!

Am fost șocată și m-am gândit că poate este o „glumă” a cuiva care mă cunoaște și a găsit un mod „original” să îmi transmită că am trecut fără să îl sau să o salut. M-am întors să văd dacă recunosc pe cineva. Erau mulți, foarte mulți băieți și cred că tot atât de multe fete care mureau de râs. Nimeriseră „exact la țintă!”. Nu știam ce să fac….să continui grăbită, până intru pe strada mea? Doar mai aveam câțiva pași. Dar asta făcusem și până să mă lovească, mergeam în grabă, cât mai departe de ei, și asta nu m-a ajutat cu nimic, tot m-au „nimerit”. Sau să întreb de ce au aruncat? Și totusi, pe ce ton să le vorbesc? Durerea mă lăsa fără puteri și am întrebat doar „Ce s-a întâmplat?”. Și nu a trecut nici jumătate de minut până am avut ocazia să regret că nu mi-am continuat drumul. Am văzut doi băieți de vreo 17 sau 18 ani în fața mea, mult mai înalți decât mine. Am auzit mai multe lucruri și nu mai știu cine ce a zis, pentru că strigau toți din spate ca pe stadion. Am reușit să înțeleg că se plângeau că ei mă băgau în seamă și eu refuzam atenția lor (pe care nu o cerusem) și îmi reproșau că cine maă cred eu să îi ignor pe ei. I-am văzut pe cei doi cocoși încordați și mi-am dat seama că trebuie să tac și să reușesc să mă strecor de lângă ei. Vedeam în colțul străzii mai multe persoane cunoscute, era cartierul în care am crescut, în care locuiam de 21 de ani. Era deschis magazinul, vecina mea lucra acolo. Eram sigură că dacă mă îndepărtez de ei sunt în siguranță. Am înghițit în sec și m-am întors, să îmi continui drumul, dar era un alt băiat în spatele meu, băiat către care mă întorsesem acum, fără să fi știut că era acolo. Cei doi din spate m-au prins de mâini și cel din față a început să mă lovească. Gașca din spate a început să strige ca la box: unii „dă-i!”, alții „las-o!”. Aveam niște bocanci foarte grei.

Sunt și eu înaltă și solidă, aș fi putut să mă apăr mai serios, însă eram șocată că, deși eu țipam și ei țipau, cei care stăteau în colțul străzii mele și pe care îi cunosc din vedere, din cartier, nu s-au deranjat să intervină sau să sune la poliție. Nu imi venea să cred că ba s-au întors cu spatele, ba au început să se joace pe telefon, ba au început să vorbească de muzică, orice numai ca să nu se uite la ce se întamplă. Parcă vedeam totul cu încetinitorul, ca în filme. Am început să lovesc și eu cu piciorul pe cel care îmi dădea pumni în stomac iar când au văzut că sunt o victimă „obraznică”, m-au apucat de păr (lung și aranjat, pe care îl lăsasem liber pentru iesșirea mea în oraș). După nu știu cât timp de picioare și urlete de la mine și de pumni, picioare, tras de păr și urlete de la ei, am căzut împreună cu doi dintre atacătorii mei în zăpăda murdară de pe jos.

Abia atunci, când ne-am ridicat, mi-au dat drumul la mâini, la păr și la ghiozdan și au fugit și ei și publicul nostru spectator. Arătam de parcă luptasem într-un adevărat ring. Blugii îmi erau sfâșiați, pe picior îmi șiroia sânge, ochiul începea să mi se dezmorțească și durerea mă săgeta direct în inimă. Am mers spre casă tremurând de șoc și de teamă. Când am deschis poarta și m-a văzut mama s-a speriat și m-a întrebat ce s-a întâmplat pe un ton nu tocmai prietenos. Știu că e o persoană mai emotivă și nu am vrut să o îngrijorez, să îi dau motiv să stea cu spaimă în fiecare zi când plec sau când vin acasă (deși motivul nu î-l dădeam eu, dar în fine). În plus, dacă îi ziceam adevărul, mi-ar fi impus să vin acasă în fiecare zi pe lumină, ceea ce însemna chiar ora 15, iarna, și ar fi fost în stare să mă aștepte și în fața universității, ceea ce, credeam eu, ar fi un motiv pentru colegii mei să râdă de mine. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost o minciună cusută cu ață albă: i-am zis că am alunecat pe gheață și am căzut.

Cine ar fi crezut așa ceva, având în vedere în ce hal arătam? Dar ea a crezut. Și a început să mă facă împiedicată și iresponsabilă și în multe alte feluri. Mi-am tratat rana de la picior și am observat că ochiul care se învinețise într-un mod oribil m-ar fi dat de gol. M-am fardat și părea că nu am avut niciodată nimic în acel loc. L-am sunat pe iubitul meu de atunci, cu care mă întâlnisem înainte să vin acasă și i-am povestit. Nu era o persoană empatică, dar totuși mă așteptam să văd că cineva, undeva, se întristează când aude că mi s-a întâmplat ceva rău. Însă iubitul meu de atunci, la rândul lui o persoană violentă, dar numai psihologic și verbal, a dat vina pe mine și a încheiat conversația cu o întrebare retorică: „ce fel de fată ești tu dacă te iei la bătaie pe stradă?”. Eram șocată și am început să mă enervez. Am vrut să sun la poliție, dar am auzit de cazuri asemănătoare în cartierul meu și când victima a sunat la poliție, oamenii legii au dat doar avertisment agresorilor. Eu o să trec în fiecare zi în care plec la facultate pe același drum și ziua, și seara, la întoarcere. Mi-am dat seama că, la ce atitudine demonstrativă și machistă aveau, nu ar lasă ei o umilire pe care ar suferi-o din partea mea nepedepsită și s-ar răzbuna pe mine într-una din serile viitoare. Ce aș face dacă data viitoare ei m-ar aștepta cu un cuțit? Aș mai apuca după să mai fac și o a doua plângere la poliție? Eram așa de speriată și toate durerile nu mă lăsau să gândesc limpede. Și dacă nu îi denunț, tot m-ar putea aștepta curând în același loc, în colțul străzii mele. Am mers să îi povestesc tatălui meu ce am pățit și să îl rog să mă aștepte în stația de autobuz măcar câteva zile, până îmi revin din spaimă, dar el a considerat, de asemenea, că trebuie să fi fost vina mea! Că doar „cine se ia de o fată pe stradă așa, pur și simplu?”. Era convins că sigur le-am făcut eu ceva.

Am rămas din toată întâmplarea cu o cicatrice și cu regretul că nu am avut curajul (să îmi asum riscul) să merg la poliție. De atunci, abia în vară m-am mai reîntâlnit cu ei, însă nu era zi să nu trec pe acolo și să nu mă apuce tremuratul, să nu simt o transpirație rece pe tot corpul. De fiecare dată când cineva din grupul lor mă recunoaște începe să râdă și să repovestească întâmplarea, în timp ce eu mă îndepărtez de ei. Retrăiesc umilirea de fiecare dată când îi aud, îmi amintesc cuvintele și tonul din vocea celor dragi mie la care am căutat sprijin în zadar. Nu mi-a trecut frica nici acum, la câțiva ani după, i-am observat tot atât de imaturi și de superiori mie numeric și fizic. Plătesc o factură la telefon prea mare pentru cât mi-aș permite dacă ar trebui să o platesc eu, nu părinții mei, doar pentru faptul că de fiecare dată când cobor din autobuz și până intru pe poarta casei mele stau de vorbă la telefon cu cineva, ca, în cazul în care se mai întamplă ceva, persoana respectivă să sune la poliție pentru mine. Însă am observat că nu îndrăznesc să mă abordeze când vorbesc la telefon, doar vorbesc între ei despre mine. Sau cine știe, poate între timp și-au schimbat gusturile și „nu mai merit efortul”…

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati www.eeagrants.org

http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Anunțuri

Mărturie Indra G.

Logo NEW Centrul Filia_RGB     EEA Grants

Hărțuirea stradală este la ordinea zilei în societatea noastră și foarte puține sunt fetele care nu o pățesc. Hărțuirea stradală poate fi la intensități diferite și unele fete și femei nu percep fluieratul sau remarci de pe stradă ca fiind hărțuire dar este și de aceea este important să vorbim despre acest aspect și despre cum fiecare fată/ femeie îl percepe. Eu, personal, am pățit de nenumărate ori să fiu fluierată, să mi se zică „pisi” sau să mi se ceară numărul de telefon sau la petreceri să vrea un tip să îmi pună pe fund.

De regulă, nu îi bag în seama sau reacționez zicându-le că nu este frumos și respectuos să facă asta și într-adevăr, eu nu cred că astea sunt lucruri plăcute pentru orice fată. De asemenea, nu mi se pare corecte nici remarcile de genul să nu te mai îmbraci în fustă deoarece atragi prea multe priviri etc. Eu cred că împărtășirea experiențelor de genul acesta unește fetele/ femeile și cred că este de datoria fiecăreia să ne exprimăm nemulțumirea față de aceste experiențe privind hărțuirea stradală.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.
Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org
http://www.fondong.fdsc.ro/

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Ruxi C.

Logo NEW Centrul Filia_RGB                 EEA Grants

În viața de zi cu zi se întâmplă uneori să observi o oarecare fixație cu verbul „a permite”. Să zicem că șeful/a te face prost/oastă, nu prea ai cum să nu te gândești la cum ea sau el și-a permis cu atâta ușurință să-ți zică asta, și cum tu, la rândul tău, simți că nu îți poți permite să spui ceva înapoi. Sau dimpotrivă, poți să vezi cum cineva de lângă tine fierbe de furie și frustare din cauza ta, dar nu-ți spune nimic, pentru că, la rândul ei/lui, nu-și permite. Și atunci te simți bine, ești plin/ă de încredere, te simți invincibil/ă. Dacă aceste două evenimente au loc unul după altul, cu atât mai mult. Simțim în același timp ostilitate și un oarecare nivel de acceptare socială a genului de interacțiuni care sunt definite prin „a permite”. Interacțiuni bazate pe încercări de dominare care sunt constrânse numai și numai de perceputa ierarhie. Uneori nici nu se pune problema dacă vrem să dominăm și, implicit, să facem rău unei alte persoane. Ci doar dacă ne permitem sau nu.

A spune că fixația pe astfel de dinamici este extrem de toxică ar fi o constatare blândă și moderată. Ea duce la frustrare care duce la lipsă de empatie care duce la violență de toate felurile care duce la o lege a junglei care continuă să suprime vocile și, sincer, întreaga existență a celor care se află în partea mai puțin fericită a ierarhiei.

Cariera mea de victimă de hărțuire stradală a început destul de devreme. Adresări dubioase, propuneri indecente, câteva atingeri pe ici pe colo în zonele delicate. Pentru că lumea și-a permis, și eu le-am permis. Și pot să spun că preadolescența mea și tot ce a urmat după ar fi putut foarte bine să se lipsească de asta. Putea să se lipsească de sexualizări jignitoare, de rușine și confuzie, de sentimente de indignare, furie și neputință care încă te afectează la vârste și aspecte ale vieții unde nu ar trebui să te afecteze. Și am vaga impresie că nu sunt singura care crede asta.

fondong_logocurba_EEAgrants

Mărturie Crina G.

Logo NEW Centrul Filia_RGBEEA Grants

În viața de zi cu zi majoritatea femeilor tinere și nu numai se confruntă cu problema hărțuirii stradale. Sigur, vi s-a întâmplat cel puțin odată să vă zică un băiat necunoscut pe stradă „ce bună ești”, „nu-mi dai numărul tău de telefon?” sau alte replici ofensatoare. Eu m-am confruntat de multe ori cu aceste replici și cu băieții care mă urmăreau pentru a le oferi numărul de telefon când mergeam pe stradă. când mergeam cu metroul și am observat că toate fetele de vârsta mea (18 ani) și mai mici sunt victimele hărțuirii stradale.
Mergeam spre zona Unirii când un băiat a început să mă urmărească și să fie insistent sămi ceară numărul de telefon, i-am zis că nu vreau să i-l dau și a început să mă jignească. Ceea ce este ingrijorator este faptul că fetele nu reacționează la aceste lucruri, ba chiar consideră ca este un lucru normal care i se intamplă oricărei fete. Pe lângă acest aspect sunt comentariile de la alți oameni care asistă la astfel de scene și care dau vina pe fete că se îmbracă indecent. În fapt, nu este un lucru normal, este o problemă care pune în pericol securitatea femeilor și este un mod de a ridiculiza fetele.

Eu nu mai doresc să mai fiu strigată pe stradă sau să fiu urmarită de vreun individ necunoscut, vreau să mă pot îmbraca cu ce vreau și cum vreau fără să fiu judecată și hărțuită.

Material realizat in cadrul proiectului „Impreuna pentru egalitate de sanse! Consolidare si dezvoltare prin voluntariat si implicare civica”, finantat prin granturile SEE 2009-2014, in cadrul Fondul ONG in Romania.

                      Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene accesati http://www.eeagrants.org

                                                                              http://www.fondong.fdsc.ro/

curba_EEAgrantsfondong_logo

Mărturie Ruxandra Fatma Y. – Hartuirea stradala: “Nu am provocat pe nimeni!”

Auzim de nenumărate ori despre hărțuirea stradală ca fiind un fenomen provocat de femei. Se crede că vestimentația sumară sau așa-zisa “provocatoare” – invită, solicită pe bărbații de lângă noi să adreseze cuvinte mai mult sau mai puțin jignitoare sau apelative de multe ori într-o zonă grobiană a limbajului. Poate ți s-a înâamplat de multe ori să ai o ținută lejeră și să treci grabită pe stradă. Nu contează dacă tu ești cu gândul la copilul pe care tocmai trebuie să-l iei de școală sau că trebuie să ajungi la locul de muncă. Sau la farmacie, pentru că cineva din familie are febră 40 grade.

Se va gasi întotdeauna un “el” care să te fluiere, să-ți adreseze un “păpușico”sau orice altă aluzie la forma picioarelor, a sânilor, la pantalonii strâmti, fusta scurtă…

De obicei, ca un “dat”, o adevărată cultură marcată, infierată parcă pentru totdeauna, societatea emite prejudecăți greu de strămutat din mentalul colectiv. De cele mai multe ori, imaginea generală a hărțuirii stradale apare ca un fenomen provocat de femei, care nu știu să se acopere suficient, să se îmbrace decent, în așa fel încât să nu provoace. Doar studiile de specialitate și cercetările academice demonstrează pentru o secțiune priviliegiată a societății și aduce la cunoștiință că hărțuirea stradală este în primul rând o demonstrație “de forță” a masculinității, o agresiune din partea bărbaților care trebuie să-și demonstreze lor și apoi bărbaților din jurul lor că sunt bărbați “adevărați”, “macho”, puternici etc… O confirmare a puterii pe care trebuie să și-o demonstreze cu orice ocazie.

În scurta mea prezentare doresc să deconstruiesc mitul etern cu privire la faptul că femeile sunt cele care provoacă, iar hărțuirea este o urmare firească a acestei “provocări”. Sunt o femeie care provin dintr-o alta cultură (musulmană) care port valul tradițional și mă îmbrac într-un mod care să-mi acopere corpul cât mai mult cu putință. Este o alegere proprie de a dispune de propriul corp așa cum îmi place – dar nu despre aceasta este vorba în prezentarea mea.

Într-o zi de vară mergeam foarte grăbită să-mi iau copiii de la școală. Undeva foarte aproape de stația de metrou Dristor, un bărbat (am apreciat eu – cam 40 de ani), venea din fața mea și îmi spune : “ce țâțe frumoase ai! Te-aș mușca de sfârcuri”. Nimic din sânii mei nu se vedeau. Eram acoperită din cap până în picioare fără ca o parte a corpului meu să sugere în vreun fel formele. Cel mai mult m-a afectat psihic și emoțional. Îmi amintesc că după ce am trecut de acel domn îmi venea să plâng. În același timp mă simțeam într-un fel înăbușită. Pe stradă, dacă cineva ar vedea sau auzi o astfel de frază, ar râde și ar merge mai departe. Interiorul meu a fost însă profund afectat în acel moment. Foarte ciudat este că eu însămi am avut un sentiment de vinovăție. Ceea ce mi-a confirmat faptul că interiorizasem ca pe ceva normal toate prejudecățile societății – “femeia e de vină”! Da! Doar daca ești femeie poți înțelege revolta interioară din acel moment, frustrarea care te cuprinde și neputință. Dacă ar fi să dau curs prejudecăților, aș întreba unde era provocarea mea? În ce fel vestimentația mea a invitat la ceva sau a provocat afirmațiile acelui bărbat? În astfel de cazuri, femeile sunt sfătuite să tacă. Orice răspuns sau condamnare în acel moment îți poate aduce și alte necazuri sau agravarea hărțuirii. De cele mai multe ori, bărbații care hărțuiesc nu se opresc doar la un cuvânt…

Concluzia experienței mele este că nu contează modul în care ești îmbrăcată. Hărțuirea stradală nu este o problemă a femeilor care trebuie să se conformeze unui anumit tip de vestimentație pentru a nu atrage sau provoca. Societatea trebuie să știe, să înțeleagă că hărțuirea stradală este în primul rând o agresiune din partea bărbaților, pe care trebuie s-o înțeleagă, s-o conștientizeze ca o agresiune.

 

De Ruxandra Fatma Y.

Mărturie Mihaela-Claudia I.

“ Dragă jurnalule,

Ȋmi e frică să mai ies din casă. Cȃnd m-am ȋntors de la Ana, un nene m-a ȋmpins ȋn perete şi m-a atins pe sȃni. Jos ȋn gang, nimeni nu mă vedea. Am ȋnceput să plȃng şi el rȃdea. Vreau să-i spun lui mami, dar ce o să zică oare? Mamaie mi-a spus ca a vrut să mă gȃdile, dar ştiu că nu e aşa. Ştiu!

Ȋmi e frică!”

Numele meu este Mihaela-Claudia, iar cuvintele de mai sus ȋmi aparţin. Este un pasaj din jurnalul meu, datat la 16 iulie 2003. Ȋncă mai traiesc teama de atunci, dar de vreme ce am ȋnceput să mă maturizez, am reuşit să-mi controlez temerile. Ceea ce este mai ȋngrijorător este faptul că ȋncă mai păţesc lucruri de genul.

Ȋn timpul verii este inevitabil să nu fiu atinsă pe sȃni sau pe posterior. Probabil faptul că sunt un pic mai plinuţă atrage tot acest “circ stradal”. Problema este ȋnsă că trăim ȋn secolul XXI şi ȋntr-o ţară civilizată nu ar trebui să se ȋntample astfel de lucruri.

Cea mai recentă ȋntamplare pe care am trăit-o a avut loc ȋn vara aceasta. Era o zi de sȃmbătă, mă pregăteam să plec spre casă. Trebuie să subliniez faptul că făceam naveta din Ploieşti ȋn Bucureşti. La Gara de Nord, un domn “binevoitor” s-a gȃndit să mă ajute să urc ȋn tren, ȋmpingȃndu-mă de posterior. Destul de enervată, m-am ȋntors şi l-am rugat politicos să-şi ţină mȃinile acasă. Replica lui ȋnsă a fost pe măsura evenimentelor: “Nu mai face pe inabordabila! Ştiu eu că vă place! Umblaţi toata ziua cu bucaţile astea de material pe voi!”. Mi-am dat seama că nu am cu cine discuta, aşa că l-am ignorat şi am urcat la etaj. Tot drumul m-au urmărit cuvintele şi gestul lui şi căutȃndu-mi un răspuns pentru acţiunea lui am ajuns la concluzia că probabil vȃrsta e de vina.

O concluzie pripită ȋnsă, pentru că la două săptămȃni după acest eveniment am dat o fugă la mare cu nişte amici. Ȋn timp ce am făcut o scurtă plimbare ȋn Satul de Vacanţă, am primit o palmă zdravănă peste posterior şi am auzit nişte exclamaţii extraordinare de genul “Ce bună eşti!”. Mi-am ȋntors privirea şi am fost “plăcut” surprinsă să văd că noi mei “agresori” erau de vȃrsta mea sau chiar mai mici. Deci vȃrsta nu e problema!

Am fost dezamagită să vad cum barbaţi de toate vȃrstele au o “imagine” atȃt de degradată despre femei, ȋntr-o vreme atȃt de evoluată. Vă mărturisesc că şi acum trăiesc cu teama că atunci cȃnd ies pe stradă voi primi din nou palme şi atingeri pe gratis, ȋn zone nu tocmai expuse.

Mărturie Dana P.

Un exemplu de hărțuire stradală asupra căruia consider că merită tras un semnal de alarmă este cea din mijloacele de transport în comun, cu precădere tramvai și autobuz. Dupa ce în destule rânduri am fost victima șicanelor din tramvaie și autobuze, am decis că a venit momentul să mă apar și eu cum pot.

Hărțuirea în autobuz, de către necunoscuți, se desfășoară după părerea mea, prin remarci, șicane, jigniri, înjurături și mai ales prin aluzii sexuale sau chiar prin sintagme nespus de scârboase și ofensatoare la adresa femeilor și a fetelor (!), de cele mai multe ori însoțite de gesturi pe măsură. Am văzut femei de toate vârstele și înfățișările cum nu spun nimic, nici macar un cuvant, retrăgându-se rușinate într-un colț și așteptând deschiderea salvatoare a ușilor pentru a se putea îndepărta. Toate acestea din rușine. Ca și cum este o rușine pentru noi, femeile, să fim hărțuite și jignite cu aluzii sexuale.

Adevărul este că învinuirea victimelor hărțuirii stradale este un procedeu cu adevarat eficient de control. În ceea ce mă privește, încerc să am cât mai multă grija, iar în momentul în care consider că am ce face pentru a combate hărțuirea în spațiul public, ripostez după puteri.

În perioada liceului, vara, eram în autobuz și am observat că s-a urcat un om care la un moment dat mă hărțuise: aluzii sexuale jignitoare, gesturi obscene, înjurături. Era greu să nu-l țin minte. Imediat dupa ce s-a urcat liniștit și pașnic, s-a îndreptat către mine. Stiam „rutina”: vine încet lângă mine, spune pe un ton jos câteva jigniri astfel încât să mă întreb dacă oare am auzit bine. După urmează să spună tot ușor, în liniște (să nu care-cumva să se simtă ceilalți călători deranjați), iar apoi să pună mâna sa pe mine. Atunci când mă sesizez și mă întorc își cere încet scuze, astfel încât să pară că nu a vrut și a fost din greșeală, din cauza aglomerației, iar in timp ce eu aștept ca el să plece sau să se deschidă ușile la următoarea stație, să mai pună mâna pe mine. În principiu, acesta era scenariul, care chiar îi mersese din plin până atunci.

Însă de data aceasta a venit ușor în dreptul meu, a pus o fracțiune de secundă mâna pe fundul meu, dupa care am spus cu vocea ridicată astfel încât tot autobuzul să audă: „Domnule, insist să vă luați în secunda asta mâna de pe fundul meu și să coborâți imediat din autobuzul ăsta! Lăsați-mă în pace, că nu raspund de mine!”. Toata lumea a amuțit, s-a uitat la el, s-a distanțat de el, iar el a coborât așa cum am spus, imediat din autobuz, efectiv luând-o la fugă. Femeile din autobz nu spuneau nimic, însă absolut toate aveau un semi-surâs pe față.

Trebuie să spun că dupa ce s-au uitat bine la el ca să îl recunoasca data viitoare când îl văd, persoanele din autobuz nu s-au comportat ca și cum eu eram ciudata, ba chiar m-au făcut să mă simt în largul meu restul stațiilor. Nu eu am foat privită ca „nebuna aia”, ci agresorul. Mi-am continuat ziua, iar seara acasă i-am povestit și mamei cele întâmplate, urmând să aud „Bravo, ai făcut ce trebuia. Nu putem să nu facem nimic pentru ca ne e frică de ei sau să nu ieșim noi penibil din situație. Să mi-l descrii și mie, să știu și eu cum arată”.

Mărturie Simona – Maria C.

Luna iunie, anul acesta… o zi obișnuită de muncă pentru mine, de școală pentru fețita în vârsta de 11 ani, de care  am avut grijă și o duceam și la școală, în cartierul Titan. Am ajuns mai devreme la școală așa că am hotărât amândouă să mergem în parc, în Titan. Exact când am intrat în parc, în fața noastră mergeau doi băieți, arătau în jur de 16-18 ani. Când ne-au văzut, au început cu clasicele ,,pis”-ăieli, cu fluierături și tot arsenalul lor verbal. Pe fetiță o amuza puțin, dar eu care am trecut de atâtea ori prin asta, dar și prin altele mai rele de atât, m-am enervat, însă nu le-am răspuns.

S-au ținut o bună bucată din timp după noi, la un moment dat deja trecuseră ei în spatele nostru. Eu eram decisă că nimeni și nimic nu-mi va strica plimbarea și bucuria de a fi, măcar pentru 10 minute, în natură. Însă au apărut cei doi, care simțeau nevoia acută să se bage în seamă cu noi. După ce am văzut că cei doi tot se țin după noi, mie și fetiței ne-a venit aceeași idee: să ne prefacem că eu sunt mama ei, deși era evident că e exclus asta, însă nu ne-a păsat. Voiam să-i iau peste picior, să nu le dau satisfacția că m-au atins cumva glumele lor.

Așa că, știind că cei doi sunt atenți la ce vorbim noi, fetița s-a oprit și mi-a zis ,,Mamiii, mergem să vedem rațele?”, iar eu am continuat jocul. Cei doi au rămas cu gurilescate pentru o fracțiune de secundă, iar după au comentat ,,ce glumă bună, nu suntem proșticredem asta.” Ce a contat a fosteu și ea ne-am amuzat pe seama lor, cât mai vizibil, pentru ca eivadă, am făcut-o să înțeleagă că niciuniat nu trebuie să se ia de ea pe stradă, iar cei doi indivizi în cauză s-au simțit cumva prost și s-au oprit.

Probabil unii o fac pentru a se băga în seamă, în timp ce alții au gânduri mai urâte, cum ar fi bărbatul care, într-o zi, acum vreo șase ani, m-a urmărit vreo trei străzi.

Am avut noroc că mi-am dat seama că se ținea de ceva timp după mine, însă nu existau magazine în zonă și nu aveam unde să intru, ca să scap de el. Aveam vreo 16 ani și mă temeam rău, eram mai timidă și din cauza altor întâmplări de genul acesta, iar atunci mă speriam ușor pentru că nu erau trecători sau măcar un magazin, ceva. Până la urmă am ajuns la biserica din zonă și am intrat. Deși mergeam din ce în ce mai repede, nu m-am oprit. Știam că el își dăduse seama că l-am văzut, așa că a început și el să meargă mai rapid. La o secundă de când intrasem în biserică, intrase și el. Teroarea pe care o simțeam s-a mărit când am văzut că nu era decât o femeie în vârstă în biserică și era pe punctul de a pleca. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, tremuram și îmi era frică, dar am încercat să mă comport normal, nu voiam să vadă că mă tem de el. Am stat cam 15 minute în biserică, în timpul ăsta intrase încă un bărbat, iar el, cel care mă urmărise atâta drum, era încă acolo, în biserică, lângă ușa de la ieșire și aștepta să ies eu. Am stat tot timpul cât mai în față în biserică, mă prefăceam că mă rog sau chiar mă rugam. După scurt timp, când m-am uitat în spate, nu mai era nimeni. Dar tot nu am ieșit, îmi era prea frică.  A fost o zi groaznică pentru mine, iar întâmplarea asta m-a urmărit ceva timp.

Din cauza acestei întâmplări, dar și a altora asemănatoare, am la mine mereu spray paralizant, dar și o atitudine de dură și ,,fearless” pe care o afișez mereu când apar situații de genul, deși în interior ma simt vulnerabilă și tremur de frică.

Mărturie Ruxandra S.

Cred că fiecare dintre noi, femei adică, avem cel puţin o experienţă în ceea ce priveşte acostarea pe stradă mai mult sau mai puţin violentă din partea bărbaţilor. De la acte foarte grave care şochează prin violenţă şi cruzime, până la cele mai comune claxoane, fluierături sau „hei, păpuşă/ frumoaso” sau ce le mai debitează, de care m-am săturat în cel mai puternic mod posibil. Hărţuirea stradală este prezentă, face parte din viaţa noastră de stradă cu stradă. Nu aş putea spune cu exactitate care este motivul pentru care se întâmplă, dar cu siguranţă îmi dă şi ne dă un sentiment de insecuritate şi neputinţă care mă face să trec pe partea cealaltă de stradă de fiecare dată când văd că se apropie un grup de bărbaţi/ băieţi care mi se par predispuşi la aşa ceva. Cumva nu mi se pare corect faţă de grupul respectiv. Îi prejudiciez şi pot chiar să se simtă ofensaţi. Însă „better safe than sorry” îşi găseşte un glas puternic în mine în astfel de situaţii.

Cea mai recentă experienţă în acest sens cu un grad mai ridicat de gravitate (am folosit cea mai recentă conştientă că nu va fi ultima), s-a întâmplat în sâmbăta dinaintea sărbătorilor pascale, în timp ce aşteptam legătura pentru trenul spre casă, în Focşani. Pentru că aveam de aşteptat o oră şi jumătate şi fusesem avertizată de un tip în tren să nu stau în gară că e dubios, m-am aşezat pe o bancă în afara gării lângă care stătea un grup de fete şi băieţi care păreau să nu aibă nicio treabă cu mine, dar mă gândeam eu că în caz de ceva, ar putea interveni. Însă, nu au făcut-o, poate şi pentru că e amuzant să vezi cum o tipă se chinuie să scape de un bărbat beat, care, în ciuda insistenţelor mele că nu am nevoie şi că aştept pe cineva, continua să îmi ofere bani ca să merg la el acasă. S-a potolit doar după ce, vrând să se aşeze lângă mine pe bancă şi cu mâna pe piciorul meu l-am împins, puţin cam violent ce-i drept, ameninţându-l, că sun la poliţie. Nu cred că trebuie să mai descriu modul în care a început să ţipe şi să ameninţe că mă bate şi că sunt crizată, că doar nu îmi făcea nimic.

Şi pentru că nu era de ajuns, după ce m-am mutat pe o altă bancă în parcul din faţa gării, pentru că mă gândeam că, fiind spaţiu deschis, pot să văd dacă se apropie cineva şi să evit ulterioare alte altercaţii de acest fel, a trecut pe lângă mine un alt bărbat care mi-a oferit şi el la rândul lui un loc de dormit în noaptea respectivă. De data asta nici nu m-am uitat în direcţia lui şi a plecat mai departe spunând întruna cât de îngâmfată, curvă, nesimţită sunt. S-a întors în 5 minute într-un taxi pentru o ultimă şansă acordată mie.

Rămăsesem perplexă. Îl văzusem pe acest al doilea individ că se uita de departe la mine în timp ce urla primul, dar credeam că pentru a interveni în caz că degenerează situaţia.

Bănuiesc că astfel de situaţii sunt frecvente însă în momentul acela am izbucnit în cel mai cu sughiţuri plâns. Mă simţeam atât de nesigură şi în pericol încât stăteam cu 112 tastat pe telefon, cu celălalt telefon vorbeam cu mama sau cu prieteni ca să ştie cineva în caz că se întâmplă ceva şi mi se învârtea capul ca un titirez pentru a vedea dacă se mai apropie cineva. Nu s-a mai apropiat. Doar un nene s-a aşezat pe banca de lângă mine şi cred că eram paranoică şi el avea doar treabă pe acolo, dar cred că aş fi urlat la el dacă mă întreba cât e ceasul.

Nu pot să spun că m-a marcat întâmplarea. Poate dintr-un soi de cinism pe care îl învăţăm atunci când băieţelul de nici şapte ani de la colţul străzii îţi pune mâna pe fund şi îţi zice că eşti bună, când treci pe lângă un oarecare şi te pipăie/ trage de fustă/ prinde de mână şi nu mai vorbesc despre lucrurile teribile care se întâmplă în mijloacele de transport în comun, cu precădere în Bucureşti. Nu m-a mirat nici reacţia acelui grup. Pentru băieţi era amuzant, probabil şi ei fac lucruri dintr-astea. Fetele se amuzau şi ele dar mai sec aşa, cu acelaşi cinism, ştiind că lucrurile astea se întâmplă.

M-a mirat foarte tare întrebarea din partea celor cărora le-am povestit ulterior despre cu ce eram îmbrăcată. Cumva ar fi justificat acest comportament dacă eram îmbrăcată într-un anumit fel. Ceea ce e total aberant! Însă e una dintre marile justificări ale bărbaţilor. Norocul meu că nu eram în niciun fel de ţinută indecentă. Şi m-a mai mirat atitudinea mea când discutam despre asta. Îmi puneam problema că fumam şi poate erau ei mai tradiţionalişti şi le-am atras atenţia, că aveam bagaje şi poate păream că n-am unde să stau, că era în ajunul Paştelui şi erau singuri şi trişti. Căutam justificări pentru ceva anormal şi pentru care eu nu aveam nicio vină, cu o atitudine de parcă eu eram vinovată în toată povestea asta.

Formular Hărțuire Stradală

Cei de la The Riot au redactat un formular care se adresează hărțuitorilor stradali.

Ne-am gândit că ar fi util să îl traducem și în limba română:

 

FORMULAR DE HĂRȚUIRE STRADALĂ

Hei, domnule! Pare că ești interesat de persoana mea! Așa că sper să nu te deranjeze dacă îți adresez câteva întrebări, doar ca să te cunosc mai bine!

Nume  ____________________________________________________      Vârstă ___________

Te rog, scrie exact ce mi-ai spus pentru a-mi atrage atenția: ________________________ ______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Apelez la hărțuire stradală pentru că (bifează unde ești de acord):

___ Îmi place să complimentez femei pe care nu le cunosc, tratându-le ca pe o bucată de carne.

___ Mă gândesc că înveselesc o fată dacă îi amintesc că, în conformitate cu standardele societății,  corpul ei nu este proprietatea ei.

___ Îmi place să reîntăresc stereotipurile culturale conform cărora bărbații sunt atât de disperați după sex încât nu se pot controla.

___ Te consider atrăgătoare, așa că m-am gândit să te fac să te simți prost că ești o femeie în spațiul public pentru a-ți câștiga afecțiunea.

Femeia care ți-a înmânat acest formular este (bifează unde ești de acord):

___ o scorpie

___ o nesuferită

___ o curvă

___ o persoană rațională care merită respect

FORMULAR DE HĂRȚUIRE STRADALĂ

%d blogeri au apreciat asta: